Despre bătrânii mei prieteni basarabeni (I)

În 1988-1989, ultimii ani ai "captivităţii babiloniene" îndurate de poporul nostru de-a lungul celor patruzeci de ani de comunism, la Chişinău se întâmplau în spaţiul public lucruri spectaculoase, cu caracterul unei veritabile revoluţii sociale şi politice. Iaşul fiind mai aproape de graniţele cu Basarabia, puteam urmări – în condiţii tehnice precare, este drept – emisiunile televiziunii de stat a Republicii Moldova, în care se transmiteau life dezbaterile din Parlamentul de la Chişinău. Confruntările erau dure, libertatea de exprimare totală, ceea ce pentru noi, încă cetăţeni ai RSR, paralizaţi total de neostalinismul ceauşist, părea neverosimil, ca un fel de vis premonitor! Nucleul luptei între forţele reacţionare prosovietice (astăzi acestea sunt proruseşti!) şi forţele care militau pentru o democraţie reală, care să meargă dincolo de "perestroica" şi de "glasnosti"-ul gorbacioviste, era constituit de problematica emancipării naţionale. Se cereau lucruri simple şi fireşti, dar care păreau pe atunci stăpânilor de la Kremlin (nici succesorii lor de astăzi nu le privesc cu plăcere sau cu bunăvoinţă!) de neacceptat. "Lupta pentru limbă şi alfabet", cum o numesc pe scurt basarabenii, avea trei obiective clare: declararea limbii române (numite pe atunci încă "limba moldovenească") drept limbă oficială a Republicii Moldova, înlocuirea alfabetului chirilic cu alfabetul latin folosit la scrierea limbii române contemporane şi recunoaşterea oficială a identităţii cu limba română a aşa-zisei "limbi moldoveneşti". Mulţi dintre corifeii acestei lupte, intelectuali umanişti, universitari sau scriitori, mi-au devenit ulterior cunoscuţi, câţiva chiar prieteni. Voi evoca succint figurile câtorva dintre ei.

În primii ani de după căderea lui Ceauşescu, entuziasmul "regăsirii între fraţi", dintre "basarabeni" şi "români", a fost uriaş. Impenetrabile timp de decenii, graniţele dintre România şi Moldova au fost, practic, desfiinţate! "Podul de flori" era denumirea simbolică pentru frecventele sărbători comune pe cele două maluri ale Prutului. Fiecare român înţelegea să profite de "podul de flori" după cum îl ducea inima şi mintea. Omul simplu îşi făcea plinul de votcă, vinuri, bomboane şi ţigări, sau îşi alimenta automobilul în parcările din jurul punctelor de trecere, unde staţionau zeci de cisterne cu combustibil ieftin. Purtătorii de trompetă ai protocronismului răsuflat  de la Cenaclul Flacăra şi de la Cântarea României căutau să se realcătuiescă din ţăndările Revoluţiei, chiar cu oarecare succes, căci s‑a văzut repede că "patriotismul" tribal, îngust, autarhic şi lăcrămos, face repede pui în solul fertil basarabean.

Cu înflăcărarea şi eficacitatea care îl caracterizau, profesorul Dumitru Irimia (1939-2009) a organizat o conferinţă anuală "Limba română – azi", care se defăşura jumătate la Iaşi, jumătate la Chişinău. Ani la rând, această conferinţă reunea partea cea mai activă şi, poate, cea mai valoroasă a filologilor români de pe ambele maluri ale Prutului. Efectul principal al acestor întâlniri a constat într-o mai bună cunoaştere şi acomodare reciprocă, după decenii multe de ruptură totală. Ce vedeam şi trăiam în acei ani la Chişinău, reprezenta o noutate istorică absolută.

Traversam, ca martori şi actori, o epocă neverosimilă, în care patrioţi şi intelectuali autentici ajungeau parlamentari, miniştri sau secretari de stat şi îşi puneau în act idealurile pentru care militaseră. M-am bucurat, în aceste împrejurări, de atenţia afectuoasă a unui Ion Ungureanu (1935-2017), actor reputat şi ministru al culturii în guvernul de la Chişinău. Ucrainean de origine, dar de o fidelitate exemplară faţă de limba şi poporul român, Ion Dumeniuc (1936-1992) a condus departamentul pentru limbi din guvernul Basarebiei, în strânsă colaborare cu vechiul său partener şi prieten, Nicolae Mătcaş, devenit şi el ministru o vreme. Împreună, cei doi au ţinut la televiziune lecţii de limbă română şi de ortografie latină în anii 1989-1990, lecţii care s‑au bucurat de popularitate. Tot împreună, Dumeniuc şi Mătcaş au pus bazele reputatei reviste Limba română de la Chişinău. Cu Silviu Berejan (1927-2007) am împărtăşit admiraţia pentru marele lingvist de origine basarabeană Eugenio Coseriu, a cărui doctrină ne‑am însuşit‑o integral. La gramaticianul Ion Melniciuc (1941-2017) mă atrăgea felul original în care se îmbina la el fermitatea în convingeri cu blândeţea şi culanţa în comportament. Cele două-trei dialoguri pe care le-am purtat cu Marc Gabinschi m-au convins de erudiţia sa absolută în materie de etimologie românească şi romanică. Faptul că am văzut numele lui pe o listă din 2009 a celor care renunţă la cetăţenia Republicii Moldova m-a surprins puţin, dar nu mă determină să îmi schimb părerea despre el.

Amintirea profesorului Anatol Ciobanu (1934-2016) se leagă de un episod interesant şi semnificativ, pe care îmi iau îngăduinţa să îl relatez mai pe larg, mai ales că pot evoca cu acest prilej figurile şi dragi, şi luminoase ale altor trei personalităţi de a căror afecţiune şi preţuire m‑am bucurat şi alături de care am avut privilegiul să fiu într‑un moment important pentru mine, pe care îl relatez în cele ce urmează.

Este vorba despre unul dintre ultimele, dacă nu cumva ultimul, Congres Naţional al Societăţii de Studii Filologice din România, care avea loc la Timişoara, prin iulie 1991. În şedinţa plenară de închidere a lucrărilor Congresului, Anatol Ciobanu s-a dus la tribună şi, în numele colegilor din Basarabia, a propus ca participanţii să adopte o declaraţie în care să se afirme şi argumenteze succint identitatea dintre aşa-zisa "limbă moldovenească" şi limba română. Participanţii au aprobat prin aplauze propunerea inimosului profesor de la Chişinău, dar preşedintele Congresului, care era şi preşedintele Societăţii de Studii Filologice din România, director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti şi membru al Academiei Române, lingvistul Ion Coteanu (1920-1997) a suspendat şedinţa pentru câteva minute. Revenind peste circa 10 minute, a declarat că problema respectivă, adică identitatea dintre română şi "moldovenească", nu este actuală şi oportună şi a închis forţat lucrările Congresului, în ciuda protestelor sălii. Singurii care au urcat la tribună pentru a susţine expressis verbis propunerea lui Anatol Ciobanu, din câte îmi amintesc, au fost Dumitru Irimia şi doamnele Mioara Avram (1932-2004) şi Flora Şuteu (1930-2017), ambele lingviste cu mare autoritate şi prestigiu. S-a aflat imediat că, în pauza impusă, Ion Coteanu, comunist vechi şi om de încredere al lui Ion Iliescu, solicitase ordinele după care să acţioneze de la noul stăpân de la Bucureşti, legitimat deja prin votul din mai 1990. Reamintesc cititorului că, în aprilie 1991, Ion Iliescu semnase alături de Mihail Gorbaciov un ruşinos tratat "de prietenie şi colaborare" cu Uniunea Sovietică, stat aflat în derivă, care urma să se prăbuşească peste o lună, în august, ca urmare a puciului eşuat împotriva lui Gorbaciov. Potrivit vechilor reflexe comuniste, Ion Coteanu acţionase, la ordin, în aşa fel, încât să nu supere pe "marele frate de la Răsărit".

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi