Despre calendar şi despre unitatea creştinilor

De câteva zile, creştinătatea din colţul nostru de lume este iarăşi zdruncinată de vrajbă. După cea cu familia tradiţională, o nouă ceartă a început, pe Facebook şi la televizor: a calendarelor. Rapid, taberele s-au definit: pe de o parte, cei care îndeamnă ortodocşii la adoptarea calendarului gregorian în calcularea datei Paştelui, pe de altă parte, cei care îi cheamă să apere felul „vechi” de a o calcula. Unii ierarhi au intrat în prima tabără; alţii, evident, în cea de-a doua. Pe lângă discuţia în sine, interesantă este şi formarea, pe margine („la comentarii”), a taberelor extinse de susţinători care analizează afirmaţiile fondatoare ale celor două poziţii. Argumentele curg, de la cele istorice, astronomice şi, aproape de fiecare dată, politice, la cele tradiţionaliste sau teologice.

Pentru creştinul „simplu”, care nici nu poartă iţari şi nici nu citeşte în greceşte documentele Sfintelor Sinoade, toată confruntarea are ceva nefiresc. Ea se poartă între creştini (după cum declară şi unii, şi ceilalţi), dar cu o violenţă şi o radicalitate care aminteşte de întâlnirea unor galerii concurente pe un stadion. Ironii mai fine sau mai usturătoare, acuze de putinism sau, dimpotrivă, de occidentalism, argumentul dreptului de proprietate pe Lumina Sfântă de la Ierusalim sau cel legat de zilele libere ale celor care lucrează în străinătate, ameninţări cu blesteme sau persiflări, toate se adună în gura participanţilor la războiul pentru salvarea datei corecte a Paştelui. Chestiunea astronomică iese din discuţie, pentru că niciuna dintre tabere nu ştie cu exactitate ce e cu ea: e prea multă matematică acolo. La fel şi cea teologică, pentru că ea nu poate fi subiectul unei dezbateri de tribună. Dar toate celelate „chestiuni”, deşi secundare, se etalează nestingherite. Lipsesc din ele şi taina, şi luciditatea.

Cel mai dureros mi se pare felul în care se pune, în acest context, problema relaţiei dintre Bisericile surori ale creştinătăţii. Vrând-nevrând, problema revine la: sărbătorim sau nu Învierea Domnului în acelaşi timp, catolici şi ortodocşi fiind? Or, după cum se vede din cazul celeilalte mari sărbători, cea a Naşterii Domnului, „în acelaşi timp” nu înseamnă „împreună”. Lipseşte duhul prieteniei pe care nicio „iniţiativă” nu îl poate înlocui; şi tot singuri rămânem. Până când un adevăr precum cel formulat de Părintele Andrei Scrima („între cele două Biserici unitatea nu trebuie să fie atât creată, cât actualizată”) nu va fi temeinic înţeles, data sărbătoririi Paştelui este irelevantă; iar discuţia se poartă după argumente care nu ţin de problema în sine, aceea a comuniunii în taină dintre cei care se bucură de înnoirea vieţii petrecută în Noaptea de Înviere.

Discuţia „intra-ortodoxă” trebuie să devină „intra-creştină”, dacă porunca iubirii pe care o dă Mântuitorul este luată în serios. Cutremurarea în faţa adierii Duhului, aşteptarea plină de speranţă a vieţii depline, nerăbdarea de a iubi, cât mai mult, pe aproapele tău şi, corelativ, dorinţa de a-l întâmpina pe fratele de departe sunt temeliile „deciziilor” şi ale „calculelor astronomice” care guvernează viaţa creştinească. Nu invers, cum se întâmplă cel mai adesea. Disputa calendarelor va fi, cred, fără rezultat, pentru că îi lipseşte tandreţea vestitorului unui adevăr de dincolo de fire, precum şi capacitatea interioară de a trăi miracolul credinţei.

Istoria întregii dispute, rezumată excelent de Domnul Radu Carp pe platforma Contributors.ro, are o articulare narativă în care mulţimea personajelor, gândirile şi răzgândirile, calculele politice, ocaziile pierdute şi fermităţile neînduplecate creează un efect umoristic. Câtă zarvă! Ce s-ar alege, în această comedie, de adevărul viu al creştinismului dacă astronomii ar descoperi că, de fapt, calendarul adevărat este cel mayaş? Sau poate că salvarea noastră depinde tocmai de faptul că, pentru adevărul însuşi, acest lucru nu are prea mare importanţă.