Despre centralism

În interiorul peripeţiilor (nu le pot numi altfel!) de instalare a Guvernului Dăncilă, s-a derulat şi un episod de o tristeţe copleşitoare, discutat mult de presă de-a lungul timpului trecut de atunci, episod asupra căruia am meditat eu însumi semnificativ, găsindu-mă mereu la graniţa dintre revolta pasională împotriva situaţiei în sine şi acceptarea raţională a rigorilor establishment-ului românesc. Mă refer la scrisoarea de susţinere, semnată de majoritatea rectorilor universităţilor din România, pentru candidatura, la Educaţie, a ministrului Popa, el însuşi rector la Suceava. Rectorii instituţiilor importante din Consorţiul Universitaria (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara) nu au semnat, dar doar Mircea Dumitru (Bucureşti) şi Ioan Aurel Pop (Cluj) au avut poziţii publice de respingere a documentului, absolut lăudabile. În rest, s-a tăcut. Ambiguu, dacă mă întrebaţi pe mine. Mai ales Iaşul – cu istoria academică şi intelectuală autohtonă cea mai strălucită – ar fi trebuit să vorbească, distanţându-se de ideea sprijinirii domnului Popa şi situându-se astfel, cum se zice îndeobşte, de partea bună a istoriei. Poate că unii se miră de importanţa acordată unor aparente detalii. Îşi spun ei (s-a şi spus): o fi noul ministru un cunoscător fragil al limbii materne, dar este, în fond şi la urma urmei, inginer la bază. Şi, în plus, o fi, maică, un bun gospodar, iar nouă asta ne cam trebuie în ziua de azi! Ca să fiu sincer, aş fi putut admite, la limită, asemenea argumente, dacă domnul Popa ar fi fost numit la oricare alt minister, chiar şi la Externe. La Educaţie totuşi, apariţia dumnealui – în stilul suicidar în care s-a produs (greşelilor impardonabile de limbă li se adaugă declaraţia năucitoare despre plagiat!) – reprezintă o catastrofă naţională. Nici nu cred că trebuie să mai explic! Pe durata mandatului domnului Popa, conceptul paideic (acest cuvânt, spre deosebire de pamblică, se află în dicţionar, poate fi căutat!) va fi năruit. Nici un profesor din ţara noastră, de la orice nivel, nu va avea credibilitate morală, în eforturile sale educaţionale, în faţa elevilor şi studenţilor, după spectacolul grotesc de incultură şi nepregătire de la vârful învăţământului băştinaş. Va fi foarte greu să argumentezi acum unui tânăr că e necesar să înveţe. Ţi-ar putea râde în nas. Şi, iertată fie-mi sinceritatea, cred că ar avea perfectă dreptate.

Observam însă că episodul scrisorii de susţinere ca atare (cu excepţiile amintite!) a fost de o teribilă tristeţe. Nu neaparat pentru că atâţia rectori din ţară (ei înşişi stâlpi ai educaţiei moldo-vlahe) şi-au dat avizul pentru un astfel de vorbitor de limbă română la cârma sistemului ce propovăduişte, ironic, studiul limbii române, studiu consfinţit cu un bacalaureat destul de sever, şi au devenit ulterior, indirect, complici la opiniile înfiorătoare ale ministrului despre plagiat, ci pentru că mulţi dintre ei (poate chiar toţi!) au acordat acest aviz fără voia lor. Nu, nu săriţi la concluzia că li s-ar fi falsificat semnăturile! Nu la asta mă refer. Nicidecum. Mă gândesc la un detaliu mai subtil, care, inşilor străini de viaţa academică românească, le-ar putea scăpa: finanţarea. Bugetele universitare sunt, covârşitor, la noi, sub autoritatea de fier a statului, lucru care şi transformă mult-invocata autonomie a instituţiilor de învăţământ superior într-o glumiţă pusă pe hârtie de dragul imaginii unei societăţi liberale. Cum să fii „autonom”, când primeşti, pe baza unui algoritm draconic, un buget de subzistenţă? Fondurile proprii? Vai de sufletul lor! Requiescat in pace, ca să nu spun mai mult! Aceşti rectori (mulţi dintre ei onorabili – am citit lista cu atenţie!) se află într-o situaţie ingrată. Sunt strânşi cu menghina să păstreze o aură cât de cât solară a instituţiilor lor (măcar a unora de pe lista în cauză!) şi, simultan, să nu rateze nici o posibilă rectificare a bugetelor pentru salvarea propriilor comunităţi universitare (rectificăriile sunt, întotdeauna, la cheremul Guvernului şi, cu precădere, al ministrului Educaţiei!). De aceea, afirm aici fără teama de a greşi că mulţi dintre ei (dacă nu, repet, toţi!) au semnat scrisoarea de susţinere, vai, pentru protecţia universităţilor lor! Nu-şi puteau permite, în cadrul Consiliului Naţional al Rectorilor, să se pună rău cu noul şef de la Învăţământ. Nu ar fi suferit ei dacă o făceau, dar ar fi suferit instituţiile de unde proveneau. Nu este de acceptat, dar măcar nu e de judecat. Problema reală rămâne, în context, centralismul îngrozitor al educaţiei româneşti la trei decenii de la ieşirea din comunism. Un centralism, culmea, defazat, autist, impermeabil la nevoile autentice ale sistemului în ansamblul său. Dacă tot ţii, cu mână de fier, întreaga ogradă sub control, cel puţin adu-o la prosperitate!

Nu pare să fie niciodată – nici ieri, nici astăzi, nici mâine – problema noastră. A lor, în ultimă instanţă. A tuturor. Va fi, continuu, parcă şi aud, „problema lu’ celălant”.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi