Despre emanaţii, putrefacţii şi germenii specifici

Şi-ntr-o duminică am plecat la drum. E un fel de-a spune „plecat la drum”, cimitirul e aproape, la vreo două sute de metri, pe coasta dealului dimpotrivă. Aproape de cimitir îl vedem în curte pe Gicuţă, văru-meu de-al doilea, al treilea, nu mai ştiu. Locuieşte la doi paşi de poarta cimitirului. Ne oprim şi discutăm peste gard de una, de alta. Pomenim cu regrete de recentul deces al socrului lui văru-meu, iar el conchide ca un fel de consolare:

– Măcar nu ne-am opintit mult să-l cărăm până la groapă.

Pe urmă Gicuţă schimbă vorba şi mă întreabă cu respect – odată ce-s om cu carte, de! – dacă ar fi bine să-şi facă în curte o fântână, ţinând cont de proximitatea cimitirului. Şi-mi explică:

– Acuma, că bătrânu' a dat colţu', adică a făcut loc în casă, cum se zice, ne-am gândit să ne extindem. Vasăzică, să facem o verandă aici, pe urmă să dărâmăm coşmelia moşnegilor de colo, dacă tot au mierlit, şi să facem o vilişoară pentru Costeluş, că trebuie, na!

– Azi sunt alte pretenţii – intervine şi Sofica, soţia lui Gicuţă – nu mai e ca înainte.

– Da. Mai punem noi, mai pune Costeluş din Anglia – şi facem. Trebuie, dom'le! Ne-am gândit să săpăm şi de-o fântână. Avem apă curentă, dar nu se ştie când te lasă ăştia cu buza umflată.

– Că se tot sparge conducta, dă explicaţii Sofica. Fonduri europene, cică, da' primarul a pus conductă mai subţire, ca să… ştii matale, adaugă Sofica, frecând degetul arătător de degetul mare de la mâna dreaptă. Că nu se mai satură.

Apoi Gicuţă îmi expune pe larg dubiile sale în privinţa posibilei incompatibilităţi între proiectata fântână şi cimitirul aflat chiar deasupra, gard în gard cu grădina lor. Că cimitirul cauzează: strică apa, o-mpute, infectează pământul, aerul, cum devine la o adică când tragi vânturi. Ce mai! Orice mort după ce e băgat în groapă nu mai este mort, e ucigaş, dom'le! Omoară oamenii vii, fiindcă se-mpute, putrezeşte şi p-ormă alimentează pământul, rădăcinile, vegetaţia copacilor cu tot felul de germeni, care se transmit, pâş-pâş trec la om carevasăzică. Spune şi la televizor. Şi chestia asta îl pune pe gânduri. N-are el carte multă, dar atâta lucru pricepe: Cadavrele moarte e lucru dracului, dom'le! Infectează apele cu germeni de… asta… de putoare, cum să spună, de putrezeală…

– De putrefacţie, zic.

– Da, de putrefacţie, se luminează Gicuţă la auzul cuvântului. Da' nu numai de putrefacţie, care e-un proces normal carevasăzică, ci şi de germenii specifici ai mortului, că omul nu moare aşa, de-a'mboulea, moare de-o boală, de ceva, cu germenii ei specifici, înţelegi? Pe urmă gazele care se ridică din cadavrele moarte la suprafaţa pământului, trec prin pământ, prin piatră, prin tot. Şi prin ciment trec, că degeaba face ăştia capace şi cavouri, şi urcă la suprafaţă, dom'le, exact ca gazul metan, când uiţi aragazul deschis. Că Sofica l-a uitat o dată şi era să ne facă îngeraşi.

– Da, confirmă Sofica, am nişte boale de cobării, m-am inervat cu ele şi am uitat să…

– Bun! o întrerupe Gicuţă şi abordează peroraţia. Nimica nu poate opri emanaţia asta. Spune şi la televizor, că are germenii specifici. Cel mai mult mă tem de infectarea apei.

– Infestarea, îl corectez.

– Infectarea, infestarea – tot aia. Fincă vreau să fac fântână şi morţii sunt ai dracu' de aproape. Te înconjoară şi p-ormă te omoară cu zile carevasăzică. Morţi, da' ucigaşi, dom'le. Cum arată şi la televizor. Deci, ce părere ai matale? Să-mi fac sau să nu-mi fac fântână?

Încerc să-i răspund cât mai doct, conform cu statutul meu de om cu carte. Dar nu prea reuşesc. Mă învârt în jurul cozii argumentelor şi văd în acest timp dezamăgirea de pe faţa lui Gicuţă – nu vorbesc ca la televizor, ce mai!

În fine! Îl lăsăm pe Gicuţă înnodat în dubiile sale şi intrăm în cimitir. Găsim mormântul tatei, smulgem câteva buruieni rebele de pe el, îndreptăm candela. Am fi vrut s-o aprindem, dar am uitat chibriturile acasă. Ah, uitarea asta! Într-o zi o să uităm toate şi… şi gata! Spune şi la televizor!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist