Despre istoria Filarmonicii (II)

Exemple sunt numeroase – menţionez aici doar corul „Madrigal”, pe care fondatorul său, Marin Constantin, l-a putut orienta şi spre repertoriul renascentist vest-european, spre valorile bizantine româneşti, programarea lucrărilor pentru orgă în recitaluri, în ediţii discografice având ca interpreţi virtuozi cum au fost Franz Xaver Dressler, Helmut Plattner, Horst Gehann, Iosif Gerstenengst, cum sunt Hans Eckart Schlandt, Franz Metz, revenirea în sălile de concert a unor capodopere din genul vocal-simfonic având la bază texte religioase dintre care menţionez cantatele şi oratoriile de Bach, oratoriile bizantine compuse de Paul Constantinescu, pătrunderea rapidă a opus-urilor moderne (Debussy, Ravel, Stravinsky, Hindemith Honegger ş.a.), alcătuirea unor formaţii şi ansambluri specializate în cultivarea creaţiilor din secole trecute, cum a fost „Collegium Musicum Academicum” din Cluj-Napoca, sau de ultimă oră din România, din vestul european – „Musica Viva” la Iaşi, longeviva „Ars Nova” la Cluj-Napoca. Aşa s-a dovedit posibilă înnoirea repertoriului orchestrei şi corului Filarmonicii din Iaşi, în rezonanţă maximă cu tinereţea, valoarea profesională, deschiderea spre nou de care a dat dovadă dirijorul Ion Baciu, stabilit aici în 1962.

Trebuie consemnată ca o realitate istorică a anilor 1948-1980 susţinerea financiară consistentă de către stat a instituţiilor cultural-artistice (teatre, filarmonici, edituri), ceea ce a permis turneele unor mari interpreţi străini în România. În primul rând cei din fosta Uniune Sovietică. Singura lor conexiune cu politica acelor timpuri era preţul semnificativ redus al onorariilor plătite în ţările comuniste, comparativ cu sumele ce li se plăteau în Europa Occidentală şi în alte zone din lume. Astfel au fost posibile apariţiile pe scena Filarmonici ieşene a unor valori de rang mondial: violoncelistul Mstislav Rostropovich, violoniştii David şi Igor Oistrakh, Valery Klimov, pianistul Sviatoslav Richter. Dintre soliştii occidentali de prim rang îi numesc doar pe violonistul Ivry Gitlis şi pianistul Aldo Ciccolini, pentru care sala Filarmonicii a devenit neîncăpătoare. Iar lista interpreţilor români de valoare istorică este imposibil de reprodus aici integral. De la vedetele baghetei româneşti Antonin Ciolan, Constantin Silvestri, George Georgescu, Emanuel Elenescu, Erich Bergel – la cei care au realizat momente de vârf din istoria modernă a Filarmonicii ieşene. Am mai scris despre Camil Marinescu, numele lui nu poate omis din nici o retrospectivă a instituţiei. Opus-uri de Stravinsky, Bartók şi, mai ales, integrala aproape completă a simfoniilor de Gustav Mahler au constituit evenimente pe care publicul le-a preţuit la superlativ. Concertele sale au rămas de neuitat, rar s-a creat în capela de altădată din strada Cuza Vodă nr. 29, devenită în 1957 sală de concert, momente de profundă elevaţie spirituală, de rafinament şi spectaculozitate muzicală cum au fost cele datorate lui Camil Marinescu. Tot în categoria rarităţilor pot fi incluse programele „Brahms” dirijate de Erich Bergel şi, desigur, multe din concertele supervizate de Ion Baciu, capitol aparte, esenţial, din povestea de succes şi nefericire a Filarmonicii „Moldova”.

Cum se explică originalitatea, caracterul atractiv al interpretărilor orchestrei simfonice ieşene din lunga perioadă 1969-2000? Prin simbioza ingenioasă, rafinată a mai multor tipuri de cânt în ansamblu. Ion Baciu a găsit la Iaşi în 1962 instrumentişti (mai ales la partidele vioara I, vioara a II-a şi violă) formaţi conform prestigioasei şcoli ruso-germană, benefic marcaţi de spiritul molcom moldovenesc. Era un echilibru între accentele uneori puternice şi timbrul moale, catifelat. Acelaşi sunet pe care l-am numi astăzi „soft”, a fost preluat de Ion Baciu de la orchestrele simfonice pe care le-a ascultat la Viena, iar atacul percutant, forţa, strălucirea instrumentelor de suflat l-au impresionat în timpul călătoriilor muzicale în America de Nord. Reuşita acestei simbioze a fost plătită mai scump decât în alte ţări – ca efort şi repetiţii deoarece instrumentele filarmonicii ieşene, mai ales cele de suflat, nu erau de calitatea celor din ansamblurile străine. Dar condiţiile materiale puţin favorabile performanţei artistice au fost învinse datorită conjuncţiei unor factori esenţiali: ca dirijor al orchestrei Conservatorului şi director al Filarmonicii din Iaşi, Ion Baciu a avut posibilitatea să angajeze într-o singură zi 60 de studenţi în orchestra instituţiei de concerte, oferindu-le perspective financiare, de afirmare muzicală. Aşa s-a ajuns atât de repede, cu ocazia primului concert susţinut în februarie 1969 de orchestra Conservatorului ieşean în sala mare a Ateneului Român din Bucureşti, la succesul pe jumătate bănuit de cei mai importanţi cronicari ai timpului. Baciu era cunoscut pentru valoarea sa de dirijor, însă nimeni nu a prevăzut timpul extrem de scurt în care a clădit orchestra performantă muzical-artistic. La ce a ajuns genialul formator de sunet şi de stil Ion Baciu? La o culoare orchestrală unică, un spirit vivace, ardent, dinamic, spectaculos în orice ipostază: tălmăcind într-un mod unic lucrările romantice, post-romantice, impresioniste, revoluţionând fără a trada cu nimic interpretările Suitelor, simfoniilor şi operei „Oedip” de George Enescu.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor