Despre reguli

Un coleg universitar, Iancu Parmenide, a stârnit oarece consternare, recent, în mediul academic, anunţând că-şi dă demisia din funcţia de decan, în care stătuse, cu unanimă susţinere şi apreciere din partea comunităţii, peste cincisprezece ani. Într-un anume sens, omul ajunsese să se confunde cu poziţia respectivă, fără îndoială, din întemeiate raţiuni de vocaţie administrativă. Cuvântul "decan" căpătase, cred, măcar în DEX-urile online din România, un sinonim pefect în străvechiul substantiv propriu "Parmenide". Ce se întâmplase aşadar acum, în cel de-al patrulea mandat (câştigat lejer de Iancu, practic fără vreun contracandidat credibil), care să-l determine pe stimatul şef de facultate să ia o astfel de decizie radicală? Mi-a răspuns el însuşi deunăzi, când l-am întâlnit prin Universitate. "Bătrâne", a spus, "nu am mai făcut faţă la principiul imobilităţii normative, căruia m-am supus, într-adevăr, timp îndelungat, dar care, iată, în cele din urmă, m-a învins fără drept de apel. Nu trebuie să-ţi explic ţie, bănuiesc, ce înseamnă această imobilitate, întrucât ai fost şi tu, ceva vreme, decan şi ştii, desigur, la ce mă refer. Pe scurt, mi-am dat seama rapid, încă din primele luni de administraţie, că noi nu schimbăm nimic de facto, vreodată, în lungile şi stufoasele regulamente şi metodologii cu care lucrăm de generaţii întregi. Adică, ele trec, aproape ad litteram, de la o promoţie la alta, cu mici intervenţii cosmetice (înlocuiri, cum ar veni, de prepoziţii, conjuncţii şi, cel mult, adverbe în textele matusalemice ale legilor). Fondul însă este întotdeauna acelaşi, transmis, în eterna sa îmbrăcăminte a limbajului de lemn şi după consacrata metodă copy-paste, de la o etapă istorică la următoarea. Nimeni nu se sinchiseşte să le rescrie, fie şi minimal, darămite să le citească sau să le aplice!"

"Uite aşa", continuă Parmenide după un scurt repaus meditativ, "dacă rămâi suficient de îndelungat într-o funcţie de conducere, la un moment dat, nu-ţi mai poţi reprima un gând pervers, care te sâcâie sistematic, precum ucigaşa picătură chinezească: la ce folosesc atâtea şedinţe de dezbateri şi polemici legate de substanţa noilor acte normative (care, chipurile, trebuie aduse la zi şi adaptate cerinţelor prezentului), când, în realitate, toţi admitem tacit, ele vor fi aceleaşi şi mai departe, poate, să zicem, cu benigne retuşuri stilistice? Totuşi, n-aş vrea să mă înţelegi greşit. Nu ipocrizia contextului mă tulbura peste măsură de ani buni. Dacă am stat eu un deceniu şi jumătate decan, ai, sunt convins, certitudinea, că deţin demult centura neagră cu zece dani în ipocrizie. Nu m-a apucat brusc eroismul mucenicesc, nu m-am simţit străbătut subit, în vreun fel, de puseurile conştiinţei. Nicidecum. Sunt ce-am fost mereu, aidoma oricărui conducător care se respectă şi care tinde să aibă funcţia pe viaţă: un ticălos agreabil, o lepră simpatică, un nemernic fermecător. Ca atare, cum am trăit cinşpe ani cu făţărnicia la masă, o mai puteam face, fără probleme, încă o sută. Nenorocita de revelaţie însă că hârtiile din administraţie nu-şi înlocuiesc niciodată conţinutul m-a împins către o altă obsesie, ce s-a dovedit a fi, din nefericire, fatală. Am început să mă întreb, compulsiv, cine a scris, ab origine, aceste regulamente şi metodologii pe care generaţiile ulterioare numai le-au înzorzonat lexical? Referindu-mă la planul strict academic, m-am gândit că ele au apărut în laboratoarele birocratice ale sistemului de învăţământ Bologna. Eroare! Şi astea se trag, cu mici modificări, din planurile strategice ale marilor instituţii educaţionale europene din Evul Mediu şi ale primelor şcoli de gândire antică."

Iancu se opri îngândurat, apoi reluă: "Şi aşa mai departe. Pas cu pas, citind hârtiile ce ne înconjoară, te îndrepţi spre zorii umanităţii. Îţi zic sincer, cu puţin efort, în regulamentele cu care noi operăm astăzi, îl găseşti chiar şi pe Tata Moise, cu decalogul lui de fier! Mai mult, descoperi, probabil, şi primele învăţături (principii normative, cum ar veni) trasate cuplului originar Adam şi Eva! Cine a fost deci autorul lor? Dumnezeu însuşi? Sub presiunea incertitudinii, am eşuat într-o întrebare teribilă secundară: cine a existat mai întâi – omul ori regula? N-am mai putut să mă abţin şi, într-un Consiliu de Administraţie, m-am ridicat, răstindu-mă la rector, prorectori şi ceilalţi decani că discuţia asupra noilor metodologii mi se părea inutilă, dată fiind neputinţa noastră de a stabili prototipul lor istoric. Voi înşivă, domnilor, le-am zis, habar nu aveţi ce sunteţi, ancestral judecând lucrurile, indivizi sau principii, ouă ori găini…" "Păi, şi ce s-a întâmplat?" am întrebat speriat. "Ce să se întâmple?" a răspuns Parmenide. "Mi s-a cerut demisia. Şi o fişă de evaluare psihiatrică… Ei, Codrine, abia acum e acum! Oare cine va fi conceput această fişă de evaluare psihiatrică ab initio? N-o voi accepta până nu mi se va spune!"

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi