Despre tradiţie

Deşi la ocaziile festiviste toată lumea vorbeşte despre ea, mai ales politicienii „puri” şi administratorii de carieră, puţini ştiu ce înseamnă. Pentru dânşii tradiţia înseamnă sărmăluţe, mămăliguţă, cântece, dansuri şi porturi populare. În arhitectură, în urbanism, tradiţia este o prezenţă continuă, dacă o lăsăm să trăiască, foarte căutată de turişti, dar, în cazul României, şi de mari personalităţi cum ar fi, între mulţi alţii, prinţul Charles. Cu toate acestea atitudinea teoretică şi practică faţă de tradiţia artei organizării spaţiului la români este astăzi confuză, mai exact distructivă. Pentru dezvoltatori este o piedică în calea frumoaselor afaceri, pentru administratori o belea în calea eficienţei, iar pentru cei mai mulţi dintre cetăţeni o scenografie nesemnificativă a pitorescului.

„Tradiţia, în viziunea lui Horia-Roman Patapievici (Partea nevăzută decide totul, Editura Humanitas, 2015, pag. 215), este respectul faţă de tot ce este bun, inteligent, profund, raţional şi moral în lumea în care deschizi ochii şi este, în acelaşi timp, discernământul faţă de tot ce este rău, prostesc, imatur, degradant şi iraţional în jurul nostru.” Privită aşa, tradiţia presupune efort individual şi comunitar în cunoaşterea ei în sensul cel mai rodnic cu putinţă. Cine mai este dispus astăzi la un asemenea efort?

Lumea labirinturilor cu imagini la purtător a înghiţit şi a uniformizat totul. În acest context problema noastră specifică este devalorizarea, perturbarea, falsificarea tradiţiei româneşti în lunga dominaţie comunistă astfel încât, astăzi, este greu, dacă nu imposibil, s-o mai identifici în structuri stabile, coerente, penetrante. Chiar înţelegerea tradiţiei este în schimbare. Dacă pentru filozoful Patapievici tradiţia este încă un concept cu referinţă la bine, frumos, adevăr, pentru arhitectul Augustin Ioan (Piatra din capul unghiului, Editura Doxologia, 2019, pag. 20), tradiţia este „o federaţie de naraţiuni cu diferite grade de generalitate şi complexitate semnificative pentru un grup care se transmite din generaţie în generaţie”. Şi în această viziune accentuat procesuală şi consumistă, naraţiunile trebuie identificate, adunate şi transmise către generaţiile următoare. Este evident, în momentul de faţă sistemul nu funcţionează nici în viziunea filozofului, nici a arhitectului menţionaţi.

Imaginea reală pentru majoritatea covârşitoare a românilor de astăzi ar putea fi descrisă astfel: tradiţia românească în arhitectură şi urbanism este o listă de clădiri a căror valoare este mult inferioară acelora de prin alte ţări. Ele sunt mai degrabă o piedică în calea dezvoltării, în nici un caz fundamentele unei societăţi puternice, sănătoase. Ce mă determină să fac o asemenea afirmaţie? Lipsa referinţelor culturale locale în producţia de arhitectură, prin urmare discontinuităţi evidente între trecut şi prezent, invazia surogatelor agravată de sărăcia economică prin care acestea capătă formă în spaţiul nostru tradiţional. Continuitatea, coerenţa spaţiului urban a fost, este înlocuită cu fractura. Trăim într-un spaţiu grevat de fracturi succesive. Fără să ne dăm seama rănile acestea adânci ne afectează sufletul şi, într-o măsură mai gravă, spiritul comunitar.

În acest context necesar a fi conştientizat, este util pentru început să semnalăm câteva dispariţii. Bunăoară, a dispărut reverenţa casei către soare, cu sens cultural şi funcţional, sugerată de spaţiile de tranziţie între interior şi exterior, exprimată cu monumentalitate caldă, clasică în compoziţie şi delicată în formă.

Casa de pe ziduri de la Mănăstirea Frumoasa, Iaşi

A dispărut elocvenţa, naturaleţea materialelor de construcţie cu întreaga lor memorie afectivă de relaţionare cu natura şi de relaţionare a generaţiilor.

Casa Domnească de la Mănăstirea Galata, Iaşi

A dispărut simţul proporţiilor frumoase, al bunei întocmiri între părţile de compunere a întregului.

Casa Domnească de la Mănăstirea Cetăţuia, Iaşi

A dispărut, bineînţeles, ideea respectului, printr-o ţinută adecvată, pentru spaţiul public o dată cu dialogul, conversaţia dintre arhitecturi ale aceleiaşi străzi, aceleiaşi pieţe, aceleiaşi zone.

vechea Stradă Lăpuşneanu

Toate aceste dispariţii păstrate fragmentar în memoria spaţiului urban ieşean, dar neluate în seamă de noii creatori de forme, sunt idei sensibile ale culturii locale. Ele au o putere miraculoasă întrucât pot fi interpretare, reinventate, rescrise, în forme noi valoroase, dar în iubire cu cele vechi, în continuitate de timp şi de spaţiu. Aşa se naşte o personalitate urbană, aşa creşte oraşul frumos. În concluzie, dacă aşa stau lucrurile, este mare nevoie ca trecutul urbanistic şi arhitectural al Iaşului să fie cercetat cu sensibilitate, în scopul redescoperirii genelor de continuitate, dar cine s-o facă?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului