Doi eremiţi (I)

Rândurile care urmează sunt motivate de împlinirea, în 2022, a 205 ani de la moartea scriitoarei engleze Jane Austen şi, respectiv, de la naşterea romanticului american Henry David Thoreau. Apropierea celor doi autori nu reprezintă însă o chestiune de circumstanţă. Mărturisesc faptul că am localizat un impuls „transcendentalist” in nuce, în biografia prozatoarei engleze, încă de pe vremea când îi studiam viaţa şi opera la facultate, spre sfârşitul anilor optzeci. Ceva din preferinţa pentru recluziune a lui Austen şi, mai ales, opţiunea ei pentru austeritatea creatoare, observate acolo, mă făceau să mă gândesc la filozofia „transpersonalizatoare”, iniţiată de Ralph Waldo Emerson, puţin mai târziu, în America secolului al XIX-lea şi, cu precădere, la punerea sa în „practică” de către discipolul cel mai apropiat al creatorului „non-eului”, Thoreau, în singularul experiment socio-intelectual cunoscut sub numele de Walden (jurnalul experimentului a devenit, se ştie, cartea Walden or, Life in the Woods/ Walden sau Viaţa în pădure). Ipoteza mi-a fost întărită abia în 2002. Atunci, în intervalul unui stagiu academic londonez, am călătorit şi în ţinutul Hampshire, unde, în satul Chawton, se află ultima casă în care a locuit Jane Austen înainte de moartea ei timpurie (la doar 41 de ani) şi în care a scris patru dintre cele şase romane celebre ale sale.

Reşedinţa în sine nu iese din tiparul arhitectural elisabetan (construcţia datează din 1580), dar semnele prezenţei prozatoarei aici în anii din urmă ai evoluţiei misterioasei sale maladii o particularizează imediat. Universul domestic în cauză e restrictiv (aproape meschin prin dimensiuni, aş îndrăzni să constat) în mod natural (vechimea locului induce sentimentul „decorului miniatural”, de la ferestre şi uşi, până la mobilier şi încăperi), dar şi în mod artificial (adică prin acţiunea nemijlocită a proprietarilor – scriitoarea a avut o contribuţie semnificativă în această direcţie). Jane Austen s-a mutat la Chawton în 1809, după ce fratele său, Edward, a cumpărat locuinţa menţionată de la vestita (în zona oraşului Southampton) familie Knight (nume preluat, simbolic, şi de Edward după „achiziţie”), cu scopul declarat de a-şi aduce mama şi surorile (după moartea, în 1803, a tatălui). Prozatoarea şi-a ales camera cea mai modestă şi a solicitat nişte modificări importante în grădină.

Transformările cerute de ea te pun imediat pe gânduri, pentru că nu conţin nimic fastuos, ci, dimpotrivă, trimit la presupunerea retragerii din societate. A solicitat, de pildă, ridicarea unor ziduri uriaşe şi cenuşii de jur-împrejurul curţii interioare, dincolo de care lumea externă practic nu se mai vedea. Edward construieşte, ca atare, în 1813, ceea ce se va chema The Walled Garden/ Grădina înconjurată de ziduri (despre care Jane povesteşte, în scrisorile destinate diverselor rude, cu plăcere vădită), o veritabilă fortăreaţă „victoriană”, unde autoarea se putea izola creator şi, intuim astăzi, psihologic. Îi pria cu siguranţă austeritatea, augmentată de elementele casnice ale vieţii diurne, sesizabile în contextul muzeistic actual: ligheanul primitiv, folosit la toaleta de dimineaţă, bonetele bătrâneşti, fierul de călcat rudimentar, patul simplu, incomod, camerele mici, cu geamuri şi intrări pe măsură, proiectate parcă pentru pitici, priveliştea exterioară deprimantă a grajdului familiei, udat de ploaia măruntă şi rece.

Dinamica existenţei o sperie, Austen preferând să-şi trăiască plenar lumea naraţiunilor proprii şi mai puţin pe cea reală (a rămas antologic refuzul ei din 1802 de a se mărita cu Harris Bigg-Wither, un prieten de familie bogat, însă lipsit de atractivitate masculină, după ce, în prealabil, cu numai o zi înainte, îi acceptase cererea în căsătorie şi petrecuse, în consecinţă, o noapte a remuşcărilor insomniace). De asemenea, se ştie că, din 1786, adică din anul în care revine din peregrinările sale şcolare (Oxford, Southampton ş.a.), scriitoarea nu a mai trăit niciodată în afara propriei ei locuinţe. S-a şi mutat rar (cu familia) dintr-o casă în alta (Chawton a constituit ultima „mutare” aşa-zicând), iar, când a fost nevoită să o facă, a suferit enorm, arătând serioase aprehensiuni legate de schimbare. Vreme îndelungată nu reuşea să scrie după o astfel de „re-locare”. La Chawton, şi-a creat, măcar în aparenţă, mediul creator ideal (nu întâmplător a redactat aici patru capodopere din şase!), un mediu auster, închis (din unghiul reprezentării concrete, materiale, altfel însă deschis, metaforic vorbind, spre cunoaştere şi autocunoaştere), profund spiritualizat (masa la care scria, prevăzută cu un scaun neverosimil, de şcolar pirpiriu, nu depăşea dimensiunile volanului unui automobil actual). Un spaţiu pe care l-aş denumi, fără ezitări, „transcendentalist”, „waldenian” avant la lettre. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi