Doi eremiţi (II)

Ar trebui să stabilim deocamdată, împreună, ce este transcendentalismul şi ce şi-a dorit Thoreau prin curajosul lui experiment de lângă lacul Walden. Aş constata, înainte de orice, că instrumentul analitic prin excelenţă al transcendentalismului este explicaţia revelatoare. De aceea, discursul transcendentaliştilor se organizează adesea după rigorile disciplinelor exacte, ieşind din zona inefabilului artistic. Literatura scriitorilor aflaţi sub maieutica emersoniană se suprapune, în bună măsură, cu filosofia, spijinindu-se pe stricteţea textualităţii aride, cu mesaj fix, imuabil. Orice derogare de la acest principiu ar pune în pericol specificitatea curentului – orientat către elucidarea misterului ontologic şi nu către adâncirea lui. Ambiguitatea experimentului transcendentalist poate fi, cel mult, una de construcţie, dar nu va fi niciodată una de proiect. Faptul derivă din intenţia preliminară a intelectualilor strânşi în jurul lui Emerson, care a fost mereu foarte precisă: realizarea unei fenomenologii universale a situării individului în timp şi spaţiu. Prin urmare, viziunea lor rămâne una plană, unde cauzalităţile se leagă după modelul „desenului din covor”, imaginea proiectului fiind vizibilă din avion, asemenea unui contur simbolic precolumbian. Liderul mişcării a dat tonul, copleşitor, acestui pattern de gândire.

Eseul său Nature/ Natura demonstrează prioritatea explicaţiei ştiinţifice în interiorul transcendentalismului, precum şi o preferinţă pentru disciplinele stricte. Chiar definiţia esenţială a incursiunii cognitive transcendentale se bazează pe o ecuaţie simplă: „Filosofic vorbind, universul se compune din Natură şi Suflet”. Dacă Natura implică tot ceea ce este creat atemporal şi extrapersonal, iar sufletul indică eul (sinele) şi ceea ce se creează prin el ori de către el – în speţă Societatea propriu-zisă -, înseamnă că Universul constă din Natură şi Societate, adică din „extrapersonal” şi „personal”. Dichotomiile de mai sus indică, de fapt, premisa exerciţiului transcendentalist. Revenirea la arhetip, refacerea unităţii primare sunt aspiraţiile ideologiei care, în plan material, acoperă o mişcare de întoarcere la esenţe, de asumare a Naturii şi a „dezgolirii” de Sine (Societate). Cu alte cuvinte, transcendentalismul sugerează disiparea personalului şi integrarea în impersonal. Astfel, dacă Univers â Natură + Societate şi Transcendentalism â Impersonal + Personal atunci (datorită condiţiilor de mai sus), Transcendentalism â Univers, i.e. accesul la cunoaşterea totală. Fără îndoială că această „egalitate” nu este străină de panteismul transcendentalist. Mişcarea cognitivă trebuie să tindă spre absolut, asumându-şi universalul şi implicaţiile sale metafizice. Totuşi, în termeni simpli, ideologia focalizează necesitatea scoaterii individului din mecanismul alienării şi despiritualizării, pe care şi l-a creat singur, izolându-se de Natură (Non-Eu) şi ajungând să depindă de artificialitatea Societăţii (Sine). Ieşirea persoanei din limitarea socio-economică şi intrarea în impersonalitate ilustrează scopul imediat al transcendentalismului. Condiţia restabilirii comunicării între Eu şi Non-Eu se leagă de posibilitatea celui dintâi de a se vedea proiectat în infinitatea celui din urmă şi, implicit, de a accepta unitatea şi perfecţiunea Naturii.

Concluzia programului transcendentalist este că, în ultimă instanţă, civilizaţia şi, implicit, modernitatea (individului/ comunităţii) trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru ruperea omului de arhetip şi împingerea lui spre un prizonierat al materialităţii (perisabilităţii). În buna tradiţie romantică europeană, gruparea emersoniană consideră statutul şi societatea instrumente ale alienării şi dezumanizării, transcendentalismul devenind deci o depăşire a limitărilor induse de către acestea. Fiinţa primară pare anihilată în interiorul relaţiilor sociale şi economice stabilite de sistem. Ironic, la întrunirile grupului, transcendentaliştii idealizau individul rudimentar, netrecut prin modificările alienante ale civilizaţiei. Emerson susţinea că „sălbaticii” şi „copii” sunt entităţi „transcendentale”, întrucât spiritualitatea lor „prototipică” nu a avut cum şi când să fie pervertită de către societatea modernă. Omul primar, esenţializat reprezintă fiinţa autentică, pentru care transcenderea devine doar o problemă de atitudine. Ca şi Thoreau mai târziu, Emerson crede că ipostaza socială a persoanei duce la crearea unei supra-conştiinţe ale cărei legi corup adevărul primordial. Suntem obligaţi să sesizăm, în poetica transcendentalistă, refuzul fenomenologic manifest al civilizaţiei care – în acel moment istoric – începea deja să înflorească, determinând alienarea spirituală, în America. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi