Don Hagi din La Mancha

Recent, un cotidian bucureştean a realizat o documentare precisă asupra posibilităţilor de reprezentare a cluburilor româneşti în competiţiile europene. Rezultatele sunt cumplit de dezamăgitoare: România a ajuns la coada clasamentului coeficienţilor, depăşită până şi de Liechtenstein sau Luxemburg, cât despre Cipru, ce să mai vorbim că ne-a salutat de mult din mers! Este ceva mai trist în domeniu decât această cruntă realitate? Bineînţeles că răspunsul este pozitiv, iar continuarea este că nici perspectivele nu sunt deloc încurajatorare din cel puţin trei motive: 1). Restructurarea perpetuă a formatului competiţiilor europene, evident, în beneficiul cluburilor bogate, care adună crema nu numai a jucătorilor din fotbalul mondial, ci şi a sponsorilor; 2). Rezultatele modeste din ultimii ani ale echipelor noastre, care au început să uite cum se joacă prin cele grupe; 3) (şi cel mai important). Căderea cvasi-gravitaţională a fotbalului românesc, cădere mascată multă vreme de prestaţiile unei generaţii la care suntem din ce în ce mai tentaţi să ne uităm ca la un grup iconic.

Deşi nu este cel mai important, punctul 1 merită ceva mai multe discuţii, măcar prin reacţia viscerală a unui personaj imposibil de contestat: Gică Hagi. În fond, desfiinţarea vechii Cupe a Campionilor Europeni care a ţinut capul de afiş în fotbalul de pe Bătrânul Continent timp de 46 de ani s-a produs hăt, în 1992, iar impulsul accelerat spre caracterul profund elitist al Cupelor Europene s-a declanşat în 1997, odată cu intrarea în scenă a regulii Bossman. Fără a intra în amănunte (prezentate deja la momentul respectiv), cea mai recentă restructurare, care priveşte în principal seedingul (stabilirea capilor de serie) şi migraţia echipelor între cele două Cupe, nu este deloc în avantajul amărăştenilor fotbalului european. De aici, revolta justificată a marelui fost jucător, care tânjeşte după vremurile în care titlul de campioană a unei naţiuni europene, fie ea Spania, Grecia, România sau Liechtenstein, este sinonim cu reprezentarea acestei naţiuni în competiţia principală a continentului. "Bine, anii au trecut, sunt mai multe echipe din campionatele puternice-, sunt grupe, OK. Să se aplice coeficienţii voştri la a doua, a treia, a cincea echipă, dar campioanele naţionale să joace obligatoriu în grupe, fiindcă fotbalul din zona noastră moare cu zile fără sprijin de la UEFA!", sunt, în redare aproximativă vorbele "marelui machidon". Poţi, cumva, să spui că n-are dreptate? Are, săracul Gică, şi încă multă, însă instigarea sa pozitivă este, din nefericire, donquijotescă. Fiindcă nu acesta e trendul şi "revoluţia permanentă" nu s-a încheiat. Chiar recent a apărut un nou proiect de restructurare pentru o perioadă apropiată, cel cu patru grupe de câte opt echipe, un fel de minicampionate în care, voi, sărăntocii din Est, o să ajungeţi la paştele cailor. Mulţi văd, în aceasta, ultima punte înspre mult-dorita-superligă-europeană-a-cluburilor, după care supergranzii din Torino, Barcelona, Manchester, München etc. tânjesc cu limba scoasă de mai bine de două decenii. Nu de alta, dar prin grupele Ligii mai apar, din când în când, şi niscai intruşi urât mirositori, că niciunui Rege, (sau mai nou) Dumnezeu, al fotbalului nu-i pică bine o excursie prin Szekesfehervar sau Astana. Deci, cu toate intenţiile bune cu care vrea să paveze iadul Cupelor Europene, lupta lui Hagi se consumă, de fapt, cu morile de vânt.

"Punctele doi şi trei" sunt mai binecunoscute şi mediatizate. Este adevărat că perioada de recrudescenţă a cluburilor româneşti a apărut în plină înflorire bossmaniană; este adevărat că rezultatele acelor "eurofantastici" din 2005-2010 au mascat căderea liberă atât a echipelor de club, cât şi a naţionalei; este adevărat că tot acest fenomen gravitaţional a fost accentuat între o conducere coruptă şi una încă neexperimentată la FRF, iar unica speranţă ar fi ca recentul an Dudelange să fie fundul aisbergului. Dar la ce să te aştepţi de la un fotbal în care antrenorii se schimbă de trei ori într-un sezon, în care fenomenul "eu plătesc, eu fac echipa" se propagă viral, în care juniorii iau bătaie pe unde apucă, în care acelaşi viral Gigi Becali îşi face cu ajutorul "famigliei" satelit mascat la Clinceni, în care regula U21 este contestată, în care multe dintre cluburile de Liga I (crema cremelor) trăiesc doar din drepturi de televizare sau finanţări publice mai mult sau mai puţin legale, în care…, în care…, în care…

Şi atunci, nu-i aşa că Hagi, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, Hagi, artizanul minunatului proiect Viitorul, va ajunge, în gura unor Becali, Dragomir, Niculaie, Rotaru, doar "săracu' Gică" ca într-un musical de succes, sau un Don Quijote de la Mancha în luptă cu morile de vânt instalate de oficialii UEFA de la Nyon?