Don Quijote de la Moscova

„Gorbi, ajută-ne!”, scandau protestatarii est-germani în octombrie 1989, în cursul vizitei liderului URSS în capitala vremelnicului stat est-german, al cărui regim se opunea din răsputeri reformelor promovate de Kremlin. Nu peste mult timp, Zidul Berlinului avea să se prăbuşească, marcând simbolic încheierea războiului rece şi sfârşitul comunismului ca proiect politic de anvergură globală. „Gorbi” urma să atingă, în Occident, un nivel de popularitate ce putea stârni invidia oricărui rock star şi a oricărei celebrităţi de la Hollywood. Acum, la două zile de la moartea sa, la 91 de ani, într-o clinică din Moscova, se pune întrebarea dacă mediul politic actual permite o justă apreciere a meritelor şi limitelor personalităţii sale.

Probabil că nu a existat, în întreaga istorie a umanităţii, o personalitate politică despre care să se fi vorbit şi scris atât de mult, în timpul vieţii sale. A făcut-o presa de toate felurile, pe toate meridianele globului; au făcut-o sovietologii şi alţi cercetători ai societăţii contemporane; au făcut-o, în fine, nenumăraţi actori politici de la sfârşitul secolului trecut, nevoiţi să se raporteze la comunism, la Uniunea Sovietică şi la moştenirea lui Mihail Gorbaciov. Şi au fost doar şase ani şi zece luni de exercitare a puterii la vârf – un interval mai scurt decât cele de care au beneficiat, spre exemplu, principalii săi parteneri occidentali: Ronald Reagan, Helmut Kohl, François Mitterrand sau Margaret Thatcher.

Au fost, însă, şase ani şi zece luni ce au părut să dureze o viaţă: aşa se întâmplă, uneori, în perioadele de schimbare socială adâncă. Întrebarea dacă Gorbaciov a fost sau nu un bun conducător seamănă puţin cu cea prilejuită de lectura marelui roman al lui Cervantes – dacă Don Quijote a fost sau nu un bun cavaler. Ambii încearcă să readucă la viaţă, pornind de la ideile originare, sisteme pe care viaţa le lăsase (ori era pe cale să le lase) în urmă şi în ale căror valori nu mai credea aproape nimeni. Dar, spre deosebire de personajul lui Cervantes, lumea ingeniosului hidalgo de la vârful puterii moscovite era reală, iar morile de vânt – cu adevărat ameninţătoare. Dacă eşecul final al lui Don Quijote, aşteptat şi inevitabil, ne lasă pradă amărăciunii, în cazul lui Gorbaciov lucrurile stau altfel: e mai bine, mult mai bine aşa. Omul Gorbaciov a fost demn de respect, ţelurile sale – situându-ne în epocă – pot fi înţelese, dar aceasta nu le face acceptabile.

Nu putem discuta, aici, despre mult comentatul contrast dintre respectul de care Mihail Gorbaciov s-a bucurat în Occident, după destrămarea URSS, şi ostilitatea cu care a fost privit de ruşi (dar şi de alţi ex-supuşi, nostalgici ai imperiului). Eşecurile sale politice post-1991, în primul rând acel 0,5% în alegerile prezidenţiale din 1996, nu spun decât o parte a poveştii, cealaltă putând fi găsită, spre exemplu, în nenumăratele teorii ale conspiraţiei – multe dintre ele, traduse şi în limba română. Ceea ce merită amintit, însă, este extraordinara diferenţă dintre acel „Gorbi, salvează-ne!” est-german, din toamna lui 1989, şi adjectivul „gorbaciovist” intrat în circulaţie la Bucureşti, la sfârşitul lui decembrie. Mihail Gorbaciov a văzut istoria trecând pe lângă el, aşa cum avea să o facă şi în 1991, când puciul reacţionarilor a fost urmat, la câteva luni distanţă, de brânciul deloc discret primit de la Boris Elţîn.

Probabil că, în timp, opţiunea lui Mihail Gorbaciov pentru pace şi securitate internaţională va fi disjunsă, în percepţia publicului, de rezultatele reformelor sale interne. Desigur, un astfel de proces nu poate fi susţinut cu argumente solide („noua politică externă” nu poate fi înţeleasă fără glasnost şi perestroika). Premiul Nobel pentru Pace (1990) ar fi fost greu de conceput fără relaxarea în materie de drepturile omului, în URSS. Dar această separare deja se produsese – în Occident primează dimensiunea internaţională, în Rusia şi în alte părţi ale fostului imperiu, cea internă (sovietică). Aşadar, pe măsură ce va trece timpul, se va schimba şi imaginea lui Mihail Gorbaciov. Generaţiile care au fost influenţate, direct sau indirect, de conducerea lui Gorbaciov vor lăsa locul altora, mai predispuse să traseze portrete în alb şi negru.

Până atunci, să remarcăm şi faptul că, din cauza agresiunii ruse în Ucraina şi a consecinţelor ei, Mihail Gorbaciov nu va avea parte de funeraliile pe care le merită. În condiţii normale, acest eveniment ar fi putut reprezenta o ocazie de reunire a multor nume semnificative din politica mondială, veterani sau mai tineri. Dar, acum, el va trimite la imaginea destrămării unei ordini mondiale pe care, e drept, Gorbaciov nu o mai recunoştea şi o dorea ameliorată – dar nu prin violenţă, nu pe calea armelor. Dacă acesta este un idealism nepotrivit, este o chestiune cu nimic mai simplă decât analiza personajului lui Cervantes.