Drum fără pulbere (II)

În cazul acesta este vorba de amintirile lui Paul Sfetcu, cel care a lucrat 13 ani în anticamera lui Dej. Astfel, la întâlnirea cu partea română, Stalin avea cunoştinţă de planurile marilor puteri europene de a se construi, sub conducerea lui Thomas Wilson, un canal Dunărea-Marea Neagră, ba mai mult chiar, era în posesia proiectului. Dej, care habar nu avea de aceste lucruri, ar fi spus că România nu dispune de resursele financiare, tehnice şi umane pentru o lucrare de aşa o anvergură. Stalin a rămas pe poziţie afirmând că fonduri se vor găsi şi că URSS va livra mijloacele tehnice necesare pentru executarea canalului. Stalin nu a spus care sunt motivaţiile gestului său. Oricum, nu prea avea obiceiul să se confeseze oricui şi, de multe ori, deciziile sale aveau un caracter enigmatic.

A făcut mare vâlvă, în 1980, pasajul referitor la discuţia Dej-Stalin cuprins în romanul Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda. În romanul lui Preda, Stalin îi spune lui Gheorghiu-Dej că bani nu are să-i dea, pentru că nu are nici el, dar poate să-l ajute cu maşini pentru a face un canal unde să-i strângă pe reacţionarii care fac glume pe seama noii conduceri a ţării, astfel încât să scape de aceşti inşi glumeţi. În amintirile lui Sfetcu se spune că Gheorghiu-Dej ar fi spus că am devenit convins că Stalin a urmărit cu totul altceva (decât Canalul în sine n.n.) şi sunt aproape sigur că, dacă ar mai fi trăit şi Canalul ar fi fost dat în exploatare, ar fi cerut României să renunţe «de bunăvoie şi nesilită de nimeni» la stăpânirea gurilor de vărsare a Dunării în Marea Neagră. Inclusiv a Deltei, pe motiv că avem de-acum ieşire directă la Mare prin Canalul pe care l-am construit. Această convingere a lui Dej este credibilă, dacă se are în vedere faptul că în iarna lui 1948 avusese loc o altă întâlnire bilaterală româno-sovietică, în care se luaseră mai multe decizii strategice. Astfel, există o stenogramă din 3 februarie 1948, ora 20.00, când Stalin, Molotov ş.a. se întâlnesc cu Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe, Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei şi Comerţului, Vasile Luca, ministrul Finanţelor, Lothar Rădăceanu, ministrul Muncii şi Asigurărilor Sociale şi Gheorghe Vlădescu-Răcoasa (fost asistent al lui Dimitrie Gusti şi viitor rector al ASE Bucureşti), ambasadorul României în U.R.S.S., subiectul discuţiilor fiind pactul de asistenţă mutuală dintre cele două ţări. Printre amabilităţile de la începutul discuţiilor, cele două delegaţii se plâng de faptul că iarna lui 1948 este caldă (Dej ajunge să spună că în România este mai cald decât este nevoie pentru ţară), semn că, în ciuda îngheţului ideologic, încălzirea globală începea, temător, să se manifeste încă de pe atunci… După ce se pun la punct unele detalii din tratat, Molotov ridică problema frontierei dintre România şi URSS de pe braţul Chilia, chestiune nerezolvată din 1940. Ideea era ca odată cu tratatul să se semneze şi un protocol prin care insulele Coasta-Dracului (Tătaru-mic), Dalerul mare, Dalerul Mic, Maican şi Limba să fie cedate URSS (în protocol va fi inclusă în final şi Insula Şerpilor). În acest moment se iterează, de către Stalin, posibilitatea realizării unui viitor canal Dunărea-Marea Neagră, la care URSS va acorda ajutor şi sprijin. Ana Pauker întreabă dacă este posibil ca acest aspect să fie inclus în textul protocolului, lucru pe care sovieticii îl evită cu diplomaţie (adică se fac că nu au auzit-o pe tovarăşa Ana). Discuţiile pe acest subiect se încheie cu o afirmaţie halucinantă al lui Petru Groza care spune că colaborarea cu U.R.S.S. va compensa însutit pierderea insulelor. Lui îi este clar că Uniunea Sovietică are nevoie de aceste insule, pentru a avea posibilitatea de a ţine sub control toate gurile Dunării. Un asemenea control realizat de către o putere prietenă, aşa cum este U.R.S.S., nu numai că nu va stânjeni România, dar poate să-i fie doar folositor.

Din toate acestea se poate observa cât de puţin au contat argumentele tehnico-economice şi cât cele politico-ideologice şi geo-strategice în luarea deciziei de a se construi Canalul. Dej nu avea nevoie de aşa ceva (spunea că se va alege cu o gaură în pământ, şi aşa a şi fost!), iar Stalin avea interese pe care i le putem bănui, care, oricum, erau departe de cele ale României. În ţară nu s-a ştiut cui a aparţinut ideea, deoarece s-a emis, la 25 mai 1949, o Hotărâre a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român cu privire la începerea lucrărilor, de unde rezulta că este o decizie comună, de partid.

După câteva luni, în vara lui 1949 încep lucrările. Teoretic, partea de proiectare şi de stabilire a termenelor de execuţie, a devizelor şi a contractelor de finanţare trebuia să se fi încheiat (lui Ceauşescu partea aceasta i-a luat trei ani!).

Nimeni nu a văzut vreodată proiectul de execuţie a întregului canal. Acesta era, teoretic, la specialiştii sovietici care nu l-au pus nimănui la dispoziţie. Lucrul s-a început pe baza sugestiilor venite de la comisia sovietică însărcinată să ofere sprijin construcţiei Canalului.

În aceste condiţii stranii, au urmat patru ani în care s-au irosit sume uriaşe, patru ani de drame colective şi individuale!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi