Enormităţi cu moţ

Nu mai laşi azi pe nimeni mască dacă-i pui sub ochi un stat de plată cu judecători, chiar de calibre mari, gen Curtea de Apel, Curtea Supremă şi ce mai e. Ştim cu toţii că juzii – ca şi bancherii, de altfel – ridică lefuri cât încape. Şi aproape că ne-am obişnuit. „Obişnuit” în sensul că lumea, când aude sau vede cât bagă în buzunar cel care taie şi spânzură în instanţă, nu se mai simte tentată să pună, ca odinioară, mâna pe retevei. Dar tot nu-şi poate reprima o reverberaţie plină de amărăciune. În timp ce iei, dacă ai noroc, patru-cinci mii pe lună (cei mai mulţi mulţumindu-se cu salarii de 2.500 de lei sau ceva mai mult), un împăunat de la Curtea de Apel, să zicem (mă refer la un caz concret, lesne de accesat, vivat indiscreţia Net-ului) încasează 28 de mii şi, în plus, îi vine şi o pensie de 12 mii. Deci 40 de mii de lei pe lună, echivalentul a două mii de euro. Într-o ţară – e de insistat – care se sufocă sub facturi şi nu-şi permite decât strictul necesar, iar uneori nici atât.

Ei, bine, îmbuibaţii ăştia în robe, pe a căror onestitate e mai bine să nu mizezi, au făcut deunăzi o panaramă de necrezut în infatuarea (şi, de fapt, nesimţirea) ei. Pe scurt, guvernul a conceput un proiect de salarizare unică, în virtutea căruia aceşti privilegiaţi, care se dau plini de importanţă, deşi faptele, id est verdictele, pun adesea în evidenţă competenţe de doi bani (cazul, mai notoriu, al invalidării alegerilor municipale), pierd câte ceva din tain. Nu foarte mult, pe cât îmi dau seama: puţin mai mult de o mie de lei. S-au simţit însă brusc periclitaţi, au urmat câteva demisii de paradă, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a declarat că proiectul „încalcă independenţa sistemului judecătoresc”, salariul urmând să fie stabilit prin Legea bugetului, nu prin considerarea salariului mediu pe economie, ca până acum.

Nu intru prea adânc în amănunte. Fapt e că „atmosfera e tensionată”, „au plecat cinci judecători de la Curtea Supremă de Justiţie” şi există, vezi dumneata, riscul unui „blocaj” al sistemului. În ritmul ăsta, n-o să ne mire, dacă-i vedem indivizii aceştia – care au făcut din Justiţie un băiat de mingi pentru maimarele peste târlă – masificaţi cu pancarte în PMAN, în semn de protest, desigur.

Pomenisem de competenţă. Ea se probează practic în cazul de faţă şi e condiţionată aproape fatal de caracter. Poţi să fii tobă de articole şi clauze: dacă nu mai faci un pas să prinzi adevărul şi echitatea într-un verdict, totul e o maimuţăreală pe banii contribuabilului. Grei, cum s-a văzut.

Reacţia magistraţilor e totuşi inestimabilă: cum am fi aflat altfel că sistemul, atât de sacrosanct în aparenţă (şi pentru care Europa a plătit ca proasta ca să-l vadă reformat), a produs estimp o seamă de râzgiaţi care, la primul inconvenient, îşi trântesc jucăriile şi se pun pe urlat?

Cazul celălalt e cu biserici aeropurtate şi preoţi zburător. Da, aţi citit bine. Rusia s-a gândit că, odată cu bombele, e musai să lanseze şi câte o biserică modulară, cu clerici cu tot. Imaginile cu popimea săritoare cu paraşuta sunt de tot deliciul, le puteţi accesa pe Youtube. Ruşii înşişi se crucesc, pe forum, de nemaivăzutul truvai, întrebându-se, nu fără rânjet, ce impact va produce sfinţia sa, dacă aterizează peste capete de alte confesiuni…

Bunul-simţ e, din păcate (deşi mai curând din fericire), un fenomen extrem de restrictiv: instituie limite, trasează linii demarcatoare. În Est – unde o să rămânem încă mult şi bine, chiar dacă UE va pune într-o zi, să sperăm, zid antiseptic pe Nistru – liniile astea se încalcă fără sentimentul ridicolului. Încă de sutane mai legi cumva ideea de zbor, dar reacţia infantilă a magistraturii în ce cumpănă o pui?

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova