Epulaş coconaş

Din motive obscure, într-o şedinţă universitară online din toiul pandemiei, l-am „botezat” pe colegul meu de la Biblioteconomie, Epurigă Sloibătrîn. I-am zis, complet aiurea, domnul Epurigă Dordeducă. Lumea a râs, iar eu mi-am cerut scuze stingherit. Fusese o eroare neintenţionată, bizară însă, cum spuneam, prin imposibilitatea explicării ei. De ce tocmai Dordeducă? Inevitabil, după întâlnire, am primit un lung e-mail de la Epurigă. „Stimate Domnule Profesor”, scria el acolo, „mai mult decât să mă amuze, modul în care m-aţi apelat astăzi m-a pus foarte serios pe gânduri. Dumneavoastră aveţi perfectă dreptate. Chiar ar trebui să mă cheme Epurigă Dordeducă în loc de Epurigă Sloibătrîn. Ca să înţelegeţi de ce, trebuie să vă fac un scurt istoric al numelui meu neobişnuit. Tata se numea Epurlică Sloibătrîn. Bunicul, mare vânător, avea convingerea că iepurele de câmp ar fi cel mai inteligent animal. Iuţeala lui fizică ar trăda, considera bătrânul, şi o iuţeală a minţii. De aceea, fascinat de agilul animal, şi-a botezat singurul fiu, pe taică-meu, Epurlică, sperând, neîndoios, ca împricinatul să împrumute de la iepure nu numai identitatea, ci şi presupusa deşteptăciune. Aş! Tata a fost, mă scuzaţi, un prostovan şi jumătate, dar – poate pentru a-şi copia propriul părinte ori poate pentru a se răzbuna, cumva subliminal, pe el – a decis să-şi numească cei trei băieţi cu similare variaţiuni ale denumirii urecheatului din livadă. Eu am devenit astfel Epurigă, un al doilea frate, Epurlan şi cel de-al treilea, mezinul, Epulache – singurul aşadar din familie fără r  în interiorul prenumelui, r care să atenueze întrucâtva violenţa lexemului ca atare. Acesta din urmă, săracul, a suferit cel mai mult. Vă daţi seama la ce bătăi de joc a fost supus de-a lungul copilăriei şi adolescenţei? A emigrat în Canada, în mare parte, şi pentru a scăpa de ridiculizările autohtone. Doar că, peste Ocean, ce să vedeţi? A ajuns în partea francofonă, unde toţi îi pronunţă numele Epulaş. Epulache e acum Epulaş. O tragedie!”

„Dar să revenim la mine! Dintre toţi, se pare, numai eu am preluat ceva din profeţia onomastică a bunicului. Adică m-am născut inteligent. Am ascuţime şi, mai ales, iuţime de minte. Nu mă dau aici mare (veţi vedea imediat de ce), chiar îmi fuge mintea cu viteza unui urecheat. Creierul meu este un epurig. Destinul a nimerit-o. Ei, dar, din păcate, mă cheamă şi Sloibătrîn. O sugestie, să recunoaştem, a înţepenirii, a nemişcării, a adormirii – ce mai, trebuie zis pe şleau – a prostiei! Dacă prenumele, prin datul sorţii, mi-a influenţat, decisiv, mobilitatea intelectuală, atunci şi numele de familie va avea un impact undeva, în personalitatea mea, mi-am spus încă de tânăr. Nu am greşit deloc. Intrând în lumea universitară, am realizat rapid încotro iradia malefic Sloibătrîn-ul. Înspre capacitatea mea de studiu şi cercetare. Da, domnule profesor, chiar acolo, în inima vieţii academice, cum ar veni. Am înţeles că nu voi putea fi niciodată erudit, cel puţin într-atât de erudit pe cât ar trebui să fie un profesor, fie el şi de Biblioteconomie. Nu am reuşit niciodată să citesc suficient, să învăţ aşa cum ar fi fost necesar. La capitolul acesta am rămas un… sloibătrîn. Vreau totuşi să mă înţelegeţi exact. Pare aberant că un om atât de inteligent, cum sunt eu, un epurig carevasăzică, nu poate să studieze aproape deloc, înţepenind, după câteva minute de lectură, cu orice (fel de) carte în faţă şi devenind un sloibătrîn. Este, accept. Totodată însă e şi perfect explicabil. Tocmai inteligenţa excesivă, epurigul, determină prostraţia studiului, sloibătrînul. Ca să fiu precis, după primele pagini citite, mintea mea o ia la fugă, prefigurând – corect sau incorect, habar n-am, întrucât nu am terminat vreodată, în viaţa mea, o carte întreagă – argumentaţia autorului, nemaiavând răbdare să treacă prin toate stadiile acumulării de informaţii. Creieraşul meu ţâşneşte, speriat, dintre paginile volumelor, precum urecheaţii poznaşi dintre răsadurile cu varză. Epurigă îl abandonează, egoist, pe Sloibătrîn.”

„Pofta lecturii dispare, la mine, nu cu viteza luminii, ci cu viteza inteligenţei. Isteţul Epurig l-a ucis pe potenţial-eruditul Sloibătrîn. Sunt deci un sfertodoct briliant. Cel mai deştept ignorant de pe faţa pământului. Ca atare, aţi intuit perfect identitatea mea de profunzime: Dordeducă. Ăsta sunt în lumea cercetării – un epurigă cu dordeducă. Acela care, prin ascuţimea minţii, paradoxal, şi-a tocit abilitatea de a studia. Dacă-mi schimb numele de familie, mă voi integra, în sfârşit, în eul meu de adâncime. Şi fiica mea, Epurania, va fi, cred, fericită. Prea o simt – şi pe ea –, la şcoală, a fi Sloibătrîn, paralizată de contraste… Nu prea ştiu însă, vă spun sincer, cum va reacţiona Epulache în Canada. Mi-a scris cumnată-mea că ar fi traumatizat de noul apelativ, Epulaş, şi că l-a apucat… un dor de ducă înapoi în România, unde ar vrea să-şi regleze conturile cu nenorocita lui familie.”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi