Erasmus sau despre măreția și fragilitatea intelectualului umanist (I)

Nu am nici o îndoială că foarte puțini dintre miile de studenți care beneficiază de una din bursele de studiu oferite de, probabil, cel mai generos dintre programele europene de „mobilitate” au avut curiozitatea să se întrebe cine o fi fost acest Erasmus și de ce tocmai numele lui a fost ales de inițiatori. În ceea ce mă privește, începând cu anii adolescenței, când am avut norocul să îmi cadă în mână biografia scrisă de Stefan Zweig și tradusă în română prin anii ’30 de Eugen Relgis, admirația mea pentru figura lui Erasmus (Rotterdam, 1466 – Basel 1536), a crescut constant cu timpul, pe măsură ce i‑am cunoscut opera și activitatea, așa încât am ajuns la convingerea el întruchipează la modul ideal, prin destinul, prin caracterul și prin opera sa, virtuțile, forța, măreția, dar, deopotrivă și slăbiciunile și fragilitatea a ceea ce obișnuim să numim un intelectual umanist.

Portret din 1523 de Hans Holbein cel Tânăr

Prin enorma sa operă scrisă, prin viața și prin atitudinile sale publice, prin tipul de umanitate pe care l‑a întruchipat, Erasmus din Rotterdam a devenit reperul inconturnabil și modelul greu de atins al oricărui intelectual veritabil. Prin propria sa viață și creație, Erasmus a contribuit poate cel mai mult la conturarea, în Europa Renașterii, a unui model antropocentric și a unei societăți a toleranței, bazate pe armonizarea culturii și a credinței. Pregătindu‑se să devină preot, devenind chiar călugăr al ordinului augustinian, asemenea prietenului său Martin Luther, el decide să renunțe la privilegiile ecleziastice, optând pentru statutul de gânditor liber de orice subordonare politică sau eclezială, pentru a se dedica studiului sistematic al textelor sacre ale creștinismului, pe care dorea să le readucă în starea lor originală. Apelul umanist ad fontes „la izvoare” îi aparține. Dacă am folosi criteriile și taxonomiile actuale, am spune că Desiderius Erasmus Roterodamus, cum îi plăcea uneori să semneze, a fost, deopotrivă, indistinct și complementar, teolog, filosof, moralist, eseist, polemist, satiric, pedagog și mai presus de orice, filolog.

Marea lui inovație constă în reevaluarea culturii greco-latine clasice, în care vede fundamentul însuși al unei bune educații creștine. A fi un bun creștin, afirmă Erasmus, nu exclude cunoașterea și cultivarea „păgânismuluiˮ antic. Respingerea moștenirii clasice greco-latine, cu excesele cunoscute în primele secole ale creștinismului oficializat, atestă o poziție retrogradă, obscurantistă și, până la urmă, un act de barbarie. Pentru o bună înțelegere a textelor sacre, în special a Noului Testament, căruia i‑a dedicat o bună parte din activitate, Erasmus afirmă prioritatea absolută a autenticității genuine a textului originar grecesc. Continuând la un nivel calitativ superior ceea ce începuseră umaniștii italieni din generația anterioară, Erasmus impune în educația preoților învățarea limbii grecești, căreia îi redă, prin raționamente geniale, strălucirea originară, inclusiv în privința pronunțării autenticea limbii eline. Numită ulterior pronuntio erasmica, tipul de pronunțare propus de Erasmusse opunea lecturii limbii grecești larg răspândite în mediile erudite din Germania, prin teoriile contemporanului său mai vârstnic, Johannes Reuchlin (1455‑1522), biblist, ebraist și elenist. Însușindu‑și limba greacă, se pare, de la cărturari greci refugiați în Occident după căderea Constantinopolului (1453), Reuchlin preda elevilor săi pronunțarea bizantină, neo-greacă, a textelor clasice, incusiv ale celor neotestamentare. Folosind argumente logice și documentare, Erasmus a dovedit că limba greacă veche avea o pronunțare cu totul deosebită de greacă bizantină. Aceeași operație de recuperare a autenticității latinei clasice a efectuat‑o Erasmus și în privința limbii latine. Astfel, prin regăsirea limbii latine clasice, ciceroniene, latina lui umanistă s‑a impus ca o alternativă discursivă și la latina ecleziastică, pline de solecisme și influențe populare, dar și la jargonul ultraspecializat al scolasticilor. Detalii despre această problematică voi oferi cititorului interesat cu o proximă ocazie.

Revenind la persoana eroului nostru, să reținem că Erasmus a fost un împătimit al muncii intelectuale. Din numeroasele mărturii contemporane aflăm că se afla mai tot timpul la masa de lucru, scriind, traducând, răspunzând la scrisori, corectând șpalturile tipografice care îi inundau întreaga casă.

În curând, faima lui, întreținută și de o vastă corespondență, se răspândește dincolo de sfera erudiților. Modelul persoanei sale fascinează peste tot. Regi, papi, cardinali, artiști, semeni ai lui, umaniști, se întrec în omagii și lingușiri. Primește daruri împărătești, invitații și oferte măgulitoare, pe care le refuză pe rând, preocupat să își păstreze independența spirituală și timpul necesare creației.

Contemporan cu Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo, Luther, Carol Quintul, Francisc I al Franței sau Henric al VIII‑lea al Angliei, a fost, fără îndoială, personalitatea cea mai influentă a epocii sale, după cum o atestă imensa sa corespondență. Chipul său a fost în mod repetat pictat sau gravat de marii artiști ai epocii, între aceștia Albrecht Dürer și Hans Holbein cel Tânăr. A fost prieten cu marii tipografi ai epocii, între aceștia celebrii Johannes Frobenius din Basel și Aldo Manuzio din Veneția, care i‑au tipărit operele îndată ce erau scrise. Prin răspândirea rapidă a operelor sale tipărită, Erasmus pare să fie primul erudit care ilustrează forța de penetrare a cărților tipărite.

Iubește dezbaterea și controversa, dar într‑o atmosferă senină, bazată pe dialog și pe ascultarea până la capăt a argumentelor preopinentului, nu pe imprecații și pe disprețuirea argumentelor celuilalt. A recomandat mereu găsirea unui consens sau măcar a unor puncte comune într‑o negociere, oricare ar fi miza, inclusiv în chestiuni filosofice, politice sau teologice. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi