Eşecul unui mit

Majoritatea reacţiilor apărute în mass media şi în spaţiul virtual i-au reamintit preşedintelui ales că, în conformitate cu Constituţia României, el reprezintă statul şi că declararea incapacităţii statului românesc de a apăra viaţa contribuabililor îi este, neîndoielnic, imputabilă mai ales acum când are „guvernul său”. Eu aş amâna analiza necesară, nepărtinitoare şi critică, a mandatului domniei sale pentru momentul firesc al predării ştafetei, mai ales că mai sunt, totuşi, încă trei ani în care ar trebui „să domnească, nu să guverneze”. Aşa e onest şi tot aşa am procedat şi în alte cazuri (cel mai recent fiind analiza critică a regimului Trump – care mi-a şi adus comentarii din partea fanilor săi necondiţionaţi că „dau într-un om căzut”!). Totuşi, ca un cetăţean responsabil şi ca un om pasionat de istorie, simt nevoia să pun în discuţie motorul simbolic care l-a transformat pe Klaus Iohannis dintr-un obscur profesor de provincie în preşedintele ales cu şase milioane şi jumătate de voturi. Pentru că de aici aş începe.

Mai bine de un deceniu, ne-a tot fost vânturată subliminal imaginea domnului Iohannis ca un gospodar desăvârşit al Hermannstadt¹-ului. Profesor de fizică la cel mai titrat liceu din Sibiu (disciplină esenţială pentru admiterea la facultăţile politehnice care aveau mii de locuri anual şi care i-a permis tezaurizarea imobiliară a onorariilor pentru meditaţii!), devine, după 1990, un activ militant al Forumului Democratic German – formaţiune politică ce reprezintă interesele populaţiei româneşti de origine germanică (saşii şi şvabii), care a fost creată şi are şi azi sediul central în Rathausplatz-ul sibian. Din această perspectivă are o ascensiune exemplară fiind, pe rând, inspector şcolar, inspector general, primar ales de patru ori, propunere de Prim-ministru, preşedinte al PNL-ului şi, din decembrie 2014, Preşedintele României. Tot acest parcurs impresionant se datorează, în primul rând, eficienţei unui mit, cel al „neamţului salvator”, care a fost impregnat insidios în mentalul majorităţii româneşti după 1990. El a funcţionat şi funcţionează încă la Sibiu unde toţi românii se mândresc cu „sasul nostru” şi i-a asigurat domnului Iohannis o formidabilă susţinere psihologică în cele două bătălii ale domniei sale pentru cea mai înaltă funcţie în stat. De unde a venit această temă?

Pe 10 mai 1866, intra în Bucureşti, primind cheile oraşului şi votul entuziast al Parlamentului, noul domnitor al Principatelor Unite (devenit rege abia în 1881, după câştigarea independeţei faţă de Imperiului Otoman), adus de Ion Brătianu la recomandarea lui Napoleon al III-lea. Era principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, cel care, domnind cu un an mai mult decât Ştefan cel Mare, va marca modernizarea statului român sub numele de Carol I, fiind, probabil, cel mai important conducător din istoria noastră. El a salvat statul de la excesele autocratice ale predecesorilor săi (Cuza cu al său „Toţi în Unu” constituind un exemplu toxic care a şi generat lovitura de stat din 1866), a introdus rigoare şi decenţă în actul guvernării (după ce, în 1870, a vrut să-şi ia bagajale şi să părăsească această ţară subdezvoltată, aproape neguvernabilă, înecată în corupţie şi lene!), a negociat cu Germania şi Austria un tratat care ne-a asigurat securitatea în faţa Rusiei, principalul agresor din regiune, ieri şi azi, a dezvoltat infrastructura, băncile şi a lansat proiecte industriale capitaliste ignorând însă, din motive politice, modernizarea agriculturii. În 1914, când a murit de inimă rea pentru că nu şi-a putut respecta cuvântul dat în faţa Germaniei (Consiliul de Coroană, cu prim-ministrul în frunte, refuzând să onoreze obligaţia de a intra în război alături de Puterile Axei), a lăsat în urmă o altă ţară decât cea pe care o primise de la puciştii din 1866. De aici, cu toată truda, timp de o jumătate de secol, a propagandei comuniste de a rescrie istoria, imaginea luminoasă a neamţului salvator care, pe bună dreptate, i-a fost asociată în posteritate. Dar ce treabă avea domnul Iohannis cu toate astea?

Adus în prim-planul vieţii publice de domnul Crin Antonescu, liderul PNL, (dar, vai!, o caricatură faţă de Brătianu!), tot după o încercare de lovitură de stat a celei de-a doua „monstruoase coaliţii” din istoria României (ticăloasa însoţire PNL-PSD intitulată Uniunea Social-Liberală), care declara că luptă împotriva „autoritarismului” lui Traian Băsescu (şi el tot cam cu „toţi în unu”, ce-i drept!), domnul Iohannis ni s-a părut multora un neamţ salvator. Impunător, făţos, lapidar şi aparent harnic era într-un contrast violent cu cimotiile corupte, şmechere şi cotcodăcitoare din politica românească dominată de precupeţe şi lotri la drumul mare. Pentru cei care nu au trecut de kilometrul pătrat al oraşului vechi, Sibiul părea un exemplu de succes în administrare, iar domnul Iohannis un monument de eficienţă, de dibăcie în atragerea banilor germani şi de incoruptibilitate². La fel ca şi prinţul din casa Hohenzollern-Sigmaringen, domnul Johannis (cum îşi ortografiau numele, încă din sec. XVI!, strămoşii lui din Cisnădie) avea o educaţie bazată pe ştiinţe exacte (Carol făcuse şcoala de artilerie!), părea cumpătat şi iubea ierarhia şi disciplina cazonă. Tot ca regele Carol, domnul Iohannis a încercat, fără succes, o privire de sus a vieţii politice, părând că e dincolo de interese partizane, mai presus de meschinăria alunecoasă, orientală, etern tranzacţionistă a politicienilor postcomunişti. În orice caz, a lăsat iniţial impresia de rigoare şi răceală teutonă în contrast şocant cu panarama imundă a balcanismului politicianist românesc. De aceea, l-am votat şi eu de două ori. (Ce-i drept, cu excepţia lui Toader Paleologu, alternativele erau de negândit!)

Preşedintele ales are totuşi nişte umbre pe care nu am fost dispuşi să le luăm în seamă. Cum eu nu sunt conspiraţionist aştept, totuşi, nişte lămuriri asupra unor chestiuni controversate pentru a înţelege de ce a eşuat mitul „neamţului salvator” în acest caz. Contrar aparenţelor, nu povestea „premierului Grivco” mă deranjează neapărat. Acolo a fost evident un joc al domnului Antonescu, iar Klaus Iohannis, arivist, a marşat fără sfială. Mi-ar plăcea însă să aflu mai multe detalii despre debarcarea suspectă a domnului Crin Antonescu, despre ignorarea statutului şi aburcarea sa nelegală la conducerea partidului şi da, despre frumoasa coincidenţă care a făcut ca adversarii săi la prezidenţiale să fie complet de nevotat. Nici Victor Ponta, nici Veorica Dăncilă nu au vrut să candideze, dar au fost obligaţi să o facă. De asemenea, Ponta, care era destul de bine plasat în sondaje, a făcut nişte erori monumentale, incredibile, în organizarea alegerilor în diaspora, ceea ce a generat acel val uriaş de emoţie şi mobilizare în 2014 pe creasta căruia a urcat domnul Iohannis până la Cotroceni. Poate totuşi, peste ani, se vor declasifica nişte documente relevante şi vom înţelege şi minunata sa colaborare cu „serviciile patriotice”. În fine, rămâne încă nebulos impulsul iraţional al preşedintelui de a tot „da şanse PSD-ului”.

Pe scurt, deşi la vremea la care scriu nu ştiu care va fi soarta guvernului său minoritar condus de „talentatul domn Ripley”, mă tem că „sasul nostru” s-a balcanizat prea tare la Bucureşti şi că mitul amintit a eşuat jalnic. Deşi mă tentează, nu mă aventurez încă să spun din vina cui.

¹ Numele real al oraşului întemeiat de saxoni în secolul al XII-lea, rămas neschimbat până la dualismul austro-ungar (1864-1918) când s-a numit Nagyszeben, de unde, în opinia mea, Sibiul de azi, deşi localnicii români, care secole de-a rândul nu au avut voie să locuiască în interiorul cetăţii, intra muros, la fel ca la Braşov, pretind că numele vine de la un latinesc Cibinium.

² Presa de investigaţie a arătat, totuşi, că vechiul prieten de familie al preşedintelui, Werner Keul (cel cu care s-a fotografiat preşedintele la resortul de lux cu teren de golf de unde a făcut halucinanta invitaţie de a practica acest sport) a cărui firmă WK Group a fost înfiinţată în 2001, în primul mandat de primar al domnului Iohannis, pare să fie interfaţa unor afaceri de milioane de euro desfăşurate cu sprijinul primăriei Sibiu.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor