Caută 
1 MIN
Nu ştiu câţi au observat, dar nu există film sau carte în care cel puţin o femeie să nu fi preluat rolul de conducător în luptă. Trage cu arcul, taie cu sabia, împuşcă duşmanii cu mitraliera şi este mereu atrăgătoare, curată, îmbrăcată frumos şi plăcută din toate punctele de vedere. Dar ce frapează cel mai mult e că se vede clar o tendinţă de dominare în aproape toate aspectele de către tendinţa feminină, frumoasă şi delicată. Nu mai sunt bătăi, ci negocieri, nu mai sunt excluderi, ci includeri, nu mai e miros de transpiraţie, ci de săpun şi eau de toilette.
Nu există niciun dubiu că a fost mereu un război al hormonilor, iar asta a avut consecinţe directe şi evidente asupra întregii evoluţii a vieţii pe Pământ şi implicit a planetei. Cine a văzut vreun episod din Jurassic Park şi-a putut da seama de lipsa totală de diferenţă dintre un mascul dinozaur şi o „ea” care încerca să îşi protejeze puii sau ouăle de agresori. Testosteronul era T-Rex-ul lumii primitive fără doar şi poate. În consecinţă aproape toate animalele arătau a masculi feroce, cu foarte puţine excepţii. Până şi cel mai delicat fluturaş avea drept model pe aripi capete de mort ori alte figuri terifiante pentru a impresiona prădătorii sau pentru a atrage o pereche. Cu cât arătau mai fioros, cu atât erau mai temuţi şi mai atrăgători. Chiar aşa, oare ceea ce izgoneşte duşmanii atrage semenii? Interesant subiect de analizat pe viitor.
Probabil cea mai „sexy” domnişoară de velociraptor arăta ca un pitbull cu faţa brăzdată de cicatrice, gata să te mănânce dintr-o înghiţitură. Estrogenul, hormonul feminin, al delicateţii şi frumuseţii diafane se ascundea în locuri cât mai izolate, fugărit de crimele inimaginabile, de violenţa fără margini a lumii testosteronului primitiv şi fără scrupule.
Era o lume a supravieţuirii prin luptă, a lipsei negocierii şi a logicii crude „cine e mai puternic câştigă, restul dispar”.
Cea mai mare parte a istoriei a fost aşa, adică 99,9999% din ea. Pentru procentajul infim care a rămas ne luptăm noi, cei din epoca modernă, din ultimele sute de ani. Şi sunt mult mai puţine zecimale decât aş fi putut eu înşira aici. Practic e o comparaţie între zeci de milioane de ani de legi implacabile şi extrem de dure, şi câţiva anişori din secolul trecut şi cel prezent.
Deci e cumva de înţeles dorinţa de răzbunare, de compensare pe care tot ce înseamnă estrogen a acumulat-o de-a lungul istoriei acestei planete. Acesta este motivul pentru care de la mijlocul secolului XX încoace se desfăşoară o campanie continuă şi mereu în creştere de combatere a hormonului ucigaş şi primitiv masculin. Dacă în anii ’60-’70, de exemplu, mai vedeai prin filme bărbaţi consideraţi sexy, chiar irezistibili, cu păr pe piept, pe spate, pe picioare şi la subsuoară, cu voci tunătoare care învârteau femeile în braţe ca pe nişte vreascuri şi omorau cu sânge rece alţi păroşi pentru nişte idealuri chipurile nobile, azi aceştia au dispărut complet. A rămas lupta pentru bine şi frumos, dar aceasta este purtată şi chiar condusă de femei, ori în cel mai bun caz, de bărbaţi efeminaţi.
Nu ştiu câţi au observat, dar nu există film sau carte în care cel puţin o femeie să nu fi preluat rolul de conducător în luptă. Trage cu arcul, taie cu sabia, împuşcă duşmanii cu mitraliera şi este mereu atrăgătoare, curată, îmbrăcată frumos şi plăcută din toate punctele de vedere.
Dar ce frapează cel mai mult e că se vede clar o tendinţă de dominare în aproape toate aspectele de către tendinţa feminină, frumoasă şi delicată. Nu mai sunt bătăi, ci negocieri, nu mai sunt excluderi, ci includeri, nu mai e miros de transpiraţie, ci de săpun şi eau de toilette.
Bărbaţii, fiind văzuţi ca nişte exemplare fără scrupule, pline de dorinţe animalice şi primitive, sunt mereu consideraţi potenţiale pericole, resurse nebănuite de violenţă şi cruzime. Femeile pleacă mereu capul dacă se întâlnesc cu vreun exemplar pe stradă ca nu cumva privindu-l în ochi să stârnească cine ştie ce instincte din străfundurile întunecate ale naturii nestăvilite. Orice mascul întâlneşti pe stradă este un posibil criminal şi un violator gata oricând să pună la pământ o biată femeie neajutorată pentru că ei sunt supuşi instinctului şi doar lui. Multe femei chiar evită cu totul contactul cu bărbaţi şi se mulţumesc să trăiască în lumea lor curată, parfumată şi plină de roz şi la propriu şi la figurat. Şi astfel se observă o polarizare tot mai mare a sexelor, fiecare văzându-şi de lumea lui ca şi cum celălalt nu ar exista. Bărbaţii îşi inhibă instinctele şi nu se mai dau la femei de teama de a nu fi consideraţi nesimţiţi şi bădărani, iar femeile se simt cel mai bine tot între femei, doar în faţa oglinzii ori pe net.
Mai mulţi prieteni şi cunoştinţe profesori mi-au mărturisit că elevii şi studenţii lor nu prea mai au manifestări sexuale tipice vârstei unii faţă de ceilalţi de teama de a nu se ofensa reciproc. Nu-şi mai fac ochi dulci, avansuri, aluzii, nu mai zic glume cu trimitere. Şi toţi trăiesc liniştiţi şi împăcaţi, cică. Oricum suntem prea mulţi oameni, reproducerea nu mai e o prioritate.
Azi doar femeia are tot dreptul să urle la bărbat şi să îl facă albie de porci pentru că ea nu face altceva, nu recurge la violenţă fizică, ea doar „vorbeşte”, ce poate fi atât de rău în asta? Se compară urletul unei doamne respectabile şi bine îmbrăcate cu pumnul sau palma grea a unui mârlan de bărbat? Evident că nu.
Un medic endocrinolog mi-a recomandat pentru copii evitarea consumului de pui din comerţ care cică sunt injectaţi cu estrogen, un hormon care umflă şi îi face pufoşi. Niciun crescător de pui nu are curajul să îi pompeze cu testosteron care să îi facă musculoşi şi păroşi. În consecinţă, copiii care consumă mult pui cu hormoni încep să capete ei înşişi caracteristici feminine: băieţii devin graşi/pufoşi, cu trăsături efeminate, cu sâni mari, puţin păr pe trup şi instincte specifice întârziate ori deviate, iar fetele suferă manifestări premature precum menstruaţie la vârste fragede, creştere exagerată în unele locuri şi altele.
Am fost la o cabană de munte zilele trecute care avea un curte un câine ciobănesc. Era mare, lăţos, murdar, cu bale curgându-i pe la gură ca la majoritatea exemplarelor din această rasă, şi cu un lătrat de tunet care ar fi impresionat pe oricine şi ar fi pus pe fugă pe cel mai curajos urs, şi tare mi-a fost mirarea să aud că îl chema Ina. Era o femelă…
Asta m-a dus cu gândul în altă parte. Dacă astăzi ar fi trăit dinozaurii, ar fi fost coloraţi în roz, plini de ornamente inutile, dar atrăgătoare din punct de vedere estetic, grăsuţi spre obezi, cu forme apetisante şi voci subţiri. Dinţii lor ar fi plaţi, obişnuiţi să mestece doar alimente moi, buzele cărnoase şi sexy, ochii înconjuraţi de gene pline de vino-încoace. Formele rotunjoare şi apetisante i-ar fi făcut irezistibili pentru partenerii de ambele sexe. Nu ar avea gheare, ci unghii frumos colorate. O, şi era să uit, în dreptul organelor genitale ar avea nişte pene asemănătoare celor de păun care să le acopere eventualul aspect inestetic pentru că reproducerea în sine este un apanaj al masculilor urâţi şi respingători, iar aceştia ar trăi azi doar în pădure.
Toate ca toate, poate că ceea ce am scris eu aici e în general valabil, dar ce facem cu pisicile? Or fi ele o excepţie? Tocmai am fost vizitat de un motan care era mai delicat şi mai lipicios decât orice altă felină pe care am văzut-o. Mieuna cu un glas subţirel şi se freca de picioarele mele în cel mai josnic mod. Aşa ceva mai rar. Dacă nu-i vedeam testiculele la plecare aş fi zis altceva. Deh, ce pot să zic, încerc să scap cu „excepţia confirmă regula”…
P.S. Am văzut filmul Barbie, de aia…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
