Etimologicale pescăreşti (V)

Înainte de a trece la inventarierea propriului repertoriu terminologic de pescar amator, pe care am avut‑o, de altfel, iniţial în vedere, logica narativă mă obligă să fac o evaluare oarecare, chiar şi sumară şi incompletă a terminologiei marinăreşti actuale din limba română. Bogată şi diversificată (există chiar dicţionare de termeni marinăreşti!), aceasta este compusă aproape exclusiv din împrumuturi din limba franceză sau italiană, mai puţin din engleză! Explicaţia constă în aceea că importul masiv de termeni marinăreşti a avut loc o dată cu înfiriparea unei flote româneşti, către sfârşitul secolului al XIX‑lea, când influenţa directă a englezei asupra limbii române era încă foarte slabă, iar cea a limbii franceze şi, parţial, a limbilor italiană şi germană, mai puternică. Începem cu marină, cuvânt care are o etimologie multiplă, adică poate proveni, simultan, din două sau mai multe limbi; vine din franceză, italiană sau chiar din latina savantă, deşi marea însăşi poartă în limba noastră numele latinesc originar (lat. mare), ca şi râu (lat. rivus), nu şi fluviu împrumutat pe cale cărturărească din latina savantă. Amintesc, în context, şi pârâul, care poartă un nume străvechi, foarte probabil traco-dac, deoarece se găseşte, cu acelaşi sens, doar în limba albaneză. Marinar este un derivat românesc de la marină, cu sufixul de agent obişnuit, ca şi plugar sau fierar, dar îşi are corespondenţi foarte apropiaţi ca formă în franceză, germană, italiană şi neogreacă. Un pasaj dintr‑o cunoscută schiţă de Caragiale, pe care, odinioară, o „învăţamˮ cu toţii la şcoală, atestă că avem de‑a face cu un cuvânt apărut relativ recent în vocabularul românesc obişnuit, cuvânt care nu îşi fixase încă o formă definitivă. Procopsitul de Goe (d‑l Goe!) îşi probozeşte bunica şi mama, calificându‑le pe amândouă de proaste. Cele două femei, mam’mare şi mamiţa, îşi admirau odorul, în costum de marinel, respectiv marinal, dar d-l Goe le informează autoritar că greşesc amândouă, forma corectă fiind cea de… mariner. Din franceză a venit, chiar înainte ca marinar să se fi impus în uz, sinonimul matelot.

Numele generic al unei formaţiuni de mai multe nave, flotă, provine din franceză şi italiană, ca şi numele şefului suprem al unei flote, amiralul. Etimologie franţuzească directă are şi şalupă, cuvânt care, în limba lui Molière, vine din olandeză, iar unul dintre puţinii termeni din sfera marinărească provenind în română direct din limba germană este şlepul, ambarcaţiunea fără propulsie proprie, tractată de o şalupă. Limba franceză este sursa directă pentru substantivul ambarcatiune şi pentru verbele a (se) îmbarca şi a (se) debarca (fr. (embarcation, embarquer, debarquer).

Dacă intrăm în detaliile costructive ale unei nave, constatăm că babordul, partea din stânga a unei nave în raport cu direcţia de înaintare, ca şi tribordul, desemnând partea dreaptă a navei, au putut intra în uzul marinarilor români din italiană, franceză sau germană, iar carena, termen desemnând acea parte din corpul unei nave care se află sub nivelul apei, putea veni din franceză, italiană sau neogreacă. Partea din faţă a unei nave, prora cu varianta prova, are la noi forma corespondentului ei din italiană şi din latina savantă, originea primară fiind de fapt greaca veche. Partea opusă prorei din corpul unei nave, pupa, poartă un nume creat de asemenea în latina savantă şi împrumutat în română prin intermediul limbii franceze.

Numele diferitelor tipuri de nave care au marcat istoria antică şi medievală a Europei au devenit cunoscute românilor exclusiv prin literatura ştiinţifică sau artistică, adică prin intermediul traducerilor, în secolele al XIX‑lea – al XX‑lea. Câteva exemple. Puternica triremă antică, cu ale sale trei rânduri de vâslaşi şi cu cele două pânze rectangulare, care a contribuit decisiv la victoriile militare ale grecilor şi romanilor şi, implicit, la dominaţia lor politică în Mediterana timp de peste un mileniu şi jumătate, şi‑a împrumutat numele românesc din franceză sau din latina savantă. Pântecosul galion medieval, cu cele trei catarge şi cu impozanta construcţie de la pupă vine din franceză şi italiană, dar, când a fost folosit de Ureche în cronica sa, fusese luat din neogreacă.

Magnifica triremă grecească

Sprintena caravelă, cu pânzele sale triunghiulare (velae latinae), i‑a purtat în marile lor drumuri peste oceane pe Magellan, Vasco da Gama, Bartolomeo Diaz sau Cristofor Columb. Denumirea o avem în franceză, italiană, spaniolă şi portugheză, oricare dintre aceste limbi putând fi sursă pentru românescul caravelă, în diferite epoci şi la autori diferiţi. Goeleta, cu silueta ei suplă, cu cele trei-patru catarge şi cu sistemul sofisticat al pânzelor triunghiulare, care îi asigurau o viteză superioară, a dominat secolul al XIX‑lea, înainte de inventarea motorului cu aburi. Numele francez goëlette, etimonul românescului goeletă, vinde de la un cuvânt din limba bretonă care desemnează pescăruşul. O goeletă era şi Speranţa/ L’Esperance, corabia din romanul Toate pânzele sus de Radu Tudoran, carte de aventuri foarte mult citită de copiii din generaţia mea. Velierele bric şi fregată, corăbii puternice, echipate de regulă pentru luptele navale, îşi au numele din engleză şi franceză. Bricul‑şcoală Mircea şi fregatele Regele Ferdinand şi Regina Maria reprezintă fala oricărui marinar român.

Să menţionăm în treacăt şi pachebotul, navă pentru transport de persoane, după franţuzescul paquebot, termen strunjit în această limbă pornind de la englezescul packet-boat, precum şi cargoul, navă pentru mărfuri, existent şi în franceză (cargo) sau germană (Kargo). Din lunga listă a navelor militare pe care le vedem în filmele de război, cele mai cunoscute ne sunt crucişătorul şi distrugătorul, create prin calchiere, de la radicali autohtoni, după fr. croiseur şi destructeur, asemenea submarinului, tot o creaţie analogică pe terenul limbii române, de data aceasta cu două modele: fr. sous‑marin şi engl. submarine (vezi Yellow submarine – „Submarinul galbenˮ, celebrul şlagăr al Beatles‑ilor!). Să nu uităm de micile ambarcaţiuni de concurs caiacul şi canoea, luate de omul european, cu numele lor cu tot, din limba eschimoşilor şi, respectiv, a pieilor roşii din America şi Canada şi răspândite peste tot prin intermediul englezei şi al francezei.

Am lăsat la urmă arhicunoscutul vapor, care are o poveste etimologică amuzantă, sursa primară fiind latinescul savant vapor, întrebuinţat de alchimişti cu sensul de ‘apă în stare gazoasă, abur’. În franceză, vapeur e atestat ca împrumut din livresc din latină, cu sensul de mai sus, încă din secolul al XIII‑lea. Când, pe la începutul secolului al XIX‑lea, vasele au fost dotate cu motoare cu aburi, ele au fost desemnate iniţial prin sintagma bateau à vapeur adică ‘corabie cu aburi’, expresie care a fost ulterior redusă la vapeur. Cuvântul este repede împrumutat şi în alte limbi, de exemplu în italiană sau neogreacă. Cam în aceeaşi epocă apare şi în texte româneşti, de exemplu în Însemnare a călătoriei mele, admirabilul jurnal de călătorie în Occident (tipărit în 1826) al marelui boier‑cărturar Dinicu Golescu. Aşa că cel mai potrivit ar fi ca, pentru română, să vorbim de o etimologie multiplă (franceză, italiană, neogreacă etc.). (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi