Europa între vasalitate şi autonomie strategică

Agenda diplomatică a ultimelor zile a fost dominată de vizitele la Beijing ale preşedintelui francez, Emmanuel Macron, şi ale preşedintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Folosirea pluralului („vizite”) este mai adecvată, chiar dacă domnul Macron a dorit să transmită un semnal de convergenţă europeană, prin invitaţia adresată şefei Executivului comunitar de a-l însoţi în călătoria spre celălalt capăt al lumii. Cei doi oaspeţi nu numai că au avut programe separate, exceptând întâlnirea trilaterală cu Xi Jinping, dar şi mesajele pe care le-au transmis au fost, într-o anumită măsură, divergente. Din fericire, nu au apărut fisuri pe tema războiului ruso-ucrainean şi a posibilului rol al Beijingului în influenţarea comportamentului lui Vladimir Putin. Din păcate, însă, eforturile lor nu aveau cum să-l impresioneze pe liderul chinez, prea puţin interesat, în acest moment, de aplauzele Occidentului.

După cum se ştie, doamna von der Leyen a rămas pe linia previzibilă a nevoii UE de a coopera cu o putere care este, în esenţă, un competitor strategic al Europei. După ce susţinuse, la sfârşitul lunii martie, un discurs realist şi destul de aspru pe tema relaţiilor UE-China, preşedinta Comisiei nu se putea aştepta la o primire călduroasă la Beijing – şi nu s-a înşelat. Dar, spre meritul său, a ţinut steagul ridicat şi şi-a permis chiar să afirme nevoia de stabilitate în strâmtoarea Taiwan – cu alte cuvinte, să facă apel la evitarea oricăror gesturi de escaladare. Cu siguranţă că doamna von der Leyen ştia foarte bine că, exact în momentul în care făcea acest apel, armata chineză făcea ultimele pregătiri pentru manevrele extrem de agresive ce aveau să fie declanşate imediat după plecarea înalţilor oaspeţi – exerciţii care au inclus simularea unor bombardamente de precizie împotriva unor ţinte din Taiwan.

Domnul Macron, pe de altă parte, s-a poziţionat atât ca promotor al intereselor economice şi politice franceze, cât şi ca exponent al ideii de autonomie strategică europeană. Din această conjuncţie a rezultat un mesaj mult mai agreabil pentru Beijing: fără a nega divergenţele între cele două părţi, preşedintele francez a accentuat componenta de cooperare, în detrimentul celei conflictuale. Şi, la scurt timp după încheierea vizitei, într-un dialog cu reporterii publicaţiilor Les Echos şi Politico, a mers până-ntr-acolo încât să postuleze nevoia ca Europa unită să se detaşeze de SUA în dosare precum cel taiwanez.

Desigur că europenii nu sunt obligaţi să-şi asume politica Statelor Unite în privinţa Taiwanului: linia „o singură Chină” lasă loc de interpretări pe care fiecare ţară (sau bloc, în cazul UE) le calibrează în funcţie de propriile interese. Prea puţini dintre europeni cred, cu adevărat, că alianţa cu SUA ar trebui să opereze în afara cadrului său de definiţie – continentul nostru şi zona nordică a Atlanticului. Problema reală, în relaţiile transatlantice, este că această alianţă nu poate fi transformată într-una globală, „împotriva oricui”. Din acest punct de vedere, domnul Macron este pe deplin acoperit politic.

Dar a utiliza dosarul taiwanez ca exemplu al nevoii de distanţare de SUA, exact în momentul în care China comunistă începea manevre militare de intimidare a insulei, înseamnă să accentuezi intenţionat această desolidarizare. Iar folosirea termenului „vasal” – aceasta ar fi, după domnul Macron, soarta Europei dacă nu-şi dezvoltă autonomia strategică – a provocat deja reacţii negative, nu doar pe malul american al Atlanticului. Dacă acest enunţ ar fi aparţinut unui analist politic sau unui specialist în studii de securitate, el ar fi trecut neobservat. Venind, însă, din partea şefului de stat al Franţei, stat angajat în efortul comun al Alianţei Nord-Atlantice, el readuce în actualitate vechile griji ale americanilor privind viitorul relaţiei SUA cu o Europă integrată politico-militar. Şi, foarte important, deşi s-ar putea susţine că declaraţia domnului Macron nu are prea multă relevanţă pentru evoluţia situaţiei din Ucraina, lucrurile sunt mult mai complicate: orice tensiuni în interiorul taberei occidentale stimulează Kremlinul să continue agresiunea, cu sau fără sprijin din partea statelor-prietene.