Existențialismul de la Cioran la Guță. Despre manele

Stătea istovit și disperat sub singurul măslin din acea vale. Umbra acestuia, ceva mai mare decât palma, era unica sa consolare în arșița care-i crăpase buzele, îi înnegrise și-i însângerase pielea, îi pârjolise mintea, îi golise sufletul. Izvorul ce îi ostoia setea și îl ajuta să-și oblojească rănile secase de multă vreme. Agoniza. Încercase să treacă stânca peste vârful ce separa cele două văi ale zădărniciei, însă îi lipsise un milimetru, la fel ca în precedentele tentative. Se străduise de un număr infinit de ori, încât încheiase, cu cea din urmă încercare, prima dintre eternități. Căuta îngrozit ultimul strop de vlagă în propriul trup, cu ajutorul căruia s-o ia de la capăt. Ar fi fost încercarea cu numărul infinit plus unu, intrând, astfel, în cea de-a doua eternitate a vieții. Însă se prăbușise sub măslinul chircit și într-un ocean nesfârșit de neputință și deznădejde. Pentru prima dată, i-a trecut prin cap că o viață scurtă, cu bucurii și necazuri pământești, ar fi preferabilă unei nemuriri trăite sub semnul calvarului. Sisif, cel mai viclean dintre muritori, cel ce nesocotise poruncile zeilor și spera cu o aroganță supremă la viață veșnică, fusese pedepsit să trăiască un coșmar fără sfârșit. Ori de câte ori ajungea cu stânca sau „piatra afurisită” în vârful dealului sau al bolții Cerești, o eumenidă, geniu al răzbunării ce pedepsea fărădelegile muritorilor, i-o smulgea din mâini și o lăsa să se prăvălească, făcându-i complet zadarnic efortul colosal depus de fiecare dată. Fusese osândit la muncă fără rost, fără speranță, fără minimă răsplată, la străduință inutilă, vană, sterilă. Faptul că a dat de gol secretele zeilor i-a făcut existența absurdă. De sub măslinul a cărui umbră îi acoperea doar fața brăzdată de sudoare și răni, gândea că „totul este deșertăciune și vânare de vânt”, că viața, cel puțin, cea veșnică, este lipsită de sens, anticipând concluziile Ecclesiastului, fiul pesimist al lui David, cel de-al doilea rege al Ierusalimului. Descoperise, cu mult înaintea lui Cioran, cel ce trăise, în tinerețe, Pe culmile disperării, o dramă la limita suportabilului uman, că existența constituie o anomalie prin excelență. În timp ce o lacrimă îi brăzda obrazul aspru ca rugul de cătină, pentru prima dată de când se născuse, găsi soluția problemelor sale fizice și, mai ales, metafizice: sinuciderea. Dacă ar fi să-l credem pe Camus, lumea îi datorează lui Sisif formularea problemei fundamentale a filosofiei, singura cu adevărat interesantă, mai precis, renunțarea benevolă la viața transformată într-un abis existențial.

De la primele cugetări serioase ale lui Sisif până la una dintre cele mai influente concepții filosofice din istorie, mai precis, existențialismul, n-a fost decât un pas, făcut, evident, cu aportul ideatic al unor gânditori precum Husserl sau Heidegger, Dostoievski sau Miguel de Unamuno, Kafka sau Sartre. Chiar dacă nu s-a ridicat la nivelul lui Kierkegaard, România și-a adus o contribuție deloc neglijabilă prin Eliade și, mai ales, Cioran. În plus, în așa-zisa Grădină a Maicii Domnului, și-a găsit seva o specie aparte de existențialism, inaccesibilă unor maeștri precum Tolstoi, adică, existențialismul popular sau lăutăresc, născut din mirarea filosofică și propensiunea către transcendent ale unor cugetători ultrasensibili precum Nicolae Guță sau Adrian (fostul Copil) Minune, în fumul gros și aburii înțepători ai tavernelor din periferia urbană. Existențialismul de crâșmă, cel mai recent și mai îndrăgit curent filosofic de pe plaiurile natale, a apărut dintr-o foame de sincronizare, de această dată, în raport cu Orientul, lucru ce l-ar fi adus la disperare, din nou, pe Titu Maiorescu, chiar dacă din rațiuni geografice complet opuse. Nu există îndoială: domnul Guță, pe numele adevărat, Nicolae Linguraru, este un apostol sincer al sincronismului, însă nu al celui lovinescian, care miza pe transplantarea instituțiilor și culturii occidentale în trupul firav al țărișoarei ce trăiește de secole într-un clivaj aparent fără ieșire, similar celui în care măgarul lui Buridan și-a consumat drama vieții; el preferă sincronizarea cu o cultură în care existențialismul are aromă de baclava și sarailie, unul hrănit din abuzul hiperglicemiant de zahăr. Chiar dacă textele lui n-au virtuțile stilistice ale celor publicate de Cioran, el scrie, mai precis, cântă, spre exemplu, în Viața mea e o cafea amară, recurgând la aceleași „silogisme ale amărăciunii” precum filosoful din Rășinari. Chinuit de oameni și lucruri, de părinți, frați și surori, de potențiali socri, de „dujmani”, de univers, de lume în general (citez: Ce perversă e lumea și rea! sau  Mă bate vântul în față/ Eu n-am nici un chef de viață/ Of, inimă, ce mai lume hoață!), domnul Guță ajunge fatalmente la o concluzie tulburătoare, similară celei trase de Sisif, reformulând astfel – e adevărat, de o manieră lirică, spre deosebirede maestrul său într-ale cugetării – problema fundamentală a filosofiei, sinuciderea. Să ascultăm cu luare aminte: Câteodată-mi vine să mă duc/ În mare să mă arunc/ Decât pradă supărării/ Mai bine pe fundul mării… Lângă mine dacă tu nu ești/ Mai bine ajung hrană la pești! Practic, gânditorul de la Aninoasa conchide în termeni similari celor utilizați de una dintre figurile emblematice ale existențialismului contemporan, E. Sábato, într-o capodoperă a genului (Tunelul): viața e un lung coșmar, din care te poți elibera prin moarte, ce-ar fi, astfel, un fel de trezire. Parcă îl văd pe domnul Guță, într-o dimineață, după vreo chermeză, ușor amețit de succes și ceva licori bahice, dar „pă sistem”, cu buzele inconfundabile larg întredeschise, cu bancnote lipite de frunte, rezemându-și capul în mâini, aidoma gânditorului de la Hamangia, cugetând la deșertăciunea deșertăciunilor, la absurditatea lumii și întrebându-se, la fel ca Tolstoi, în Spovedanie: ce sens are viața mea finită în această lume infinită? Mi-l și imaginez la nunți, botezuri și înmormântări, lamentându-se, în logica pesimismului schopenhauerian, că Adevărul doare/ Cât ai fi de tare. După cum mi-l închipui pe domnul Adrian Copilu' Minune – nu-i așa că sună interesant să spui cuiva domnul Copilu'? – stând pe brațe cu Neajunsul de a te fi născut, a lui Cioran, cu lacrimi în ochi, plângându-se, după cum o face în hit-ul Așa sunt zilele mele, de faptul că Nimeni nu mă vede, parcă nu exist, formulând, o dată în plus, problema golului existențial și metafizic (Sábato,), a vidului lăuntric (Cioran), a absurdității vieții, a non-sensului existenței. Un camarad de idei, domnul Vali Vijelie, care și-a luat numele de scenă după ce, probabil, a citit La hojarasca (Vijelia), cea mai frumoasă dintre povestirile lui García Márquez, se zbate el însuși într-un hău existențial, trăind drama ce pare să fi pus capăt vieții lui Hemingway, iubirea sufocantă și simultană pentru două femei, una mamă la copii/ alta pofta inimii. Însă el o face într-un regim existențialist cu tușe mai puțin pronunțate, mai puțin grave, dominat într-o mai mică măsură de pesimismul schopenhauerian al colegilor de breaslă, deoarece, în pofida tuturor relelor ce i se întâmplă, se roagă evlavios Dă, Doamne, să nu mai mor!, realizând, astfel, prima fisură doctrinară fundamentală în existențialismul de cârciumă autohton și mutând problema filosofică fundamentală de la sinucidere la un aspect încă neprecizat, urmat a fi descoperit de discipoli, precum Tzancă Uraganu sau Mihăiță Piticu, uriași ai gândirii, ca să spunem așa, din aceeași școală filosofică, probabil, chestiunea coabitării armonioase soție-amantă. Așadar, în lipsa unui nou Eliade sau a unui alt Cioran, singura manifestare viguroasă a existențialismului indigen este maneaua, în realitate, expresie a unei culturi de dugheană, de bâlci, de iarmaroc, acolo unde întâlnești de-a valma, prin miros de spray ieftin și damf de șliboviță, prin praf și transpirație, alviță și gumari, icoane de mucava și poze deocheate, izmene și covoare cu Răpirea din Serai, un simbol al kitsch-ului, un titlu inspirat, printr-un truc de neînțeles și absolut ironic al destinului, din opera omonimă a lui Mozart.

Marea problemă a acestei subspecii de existențialism este ipocrizia, prefăcătoria, falsitatea. Într-un amestec onctuos, mieros de fățărnicie și mesaje lacrimogene, sinucigașul domnilor Guță, Vijelie, Minune&Company se preface. El vrea să impresioneze, să atragă privirile, din cauza unui deficit de atenție: lumea nu prea îl bagă în seamă, nu-l ia în serios. Atunci, el impresionează amenințând cu sinuciderea, o intenție niciodată concretizată. Mitrele, eroul lui Marin Sorescu, își pusese capăt zilelor, în vale, undeva pe lângă podul lui Giurcă, de atâtea ori, încât, pe lângă faptul „că ciuntise toate sălciile din sat”, „ajunsese să fie dat exemplu de longevitate”. Toate acestea doar pentru a arăta muierii cine conduce cu adevărat în casă. De cele mai multe ori, maneaua reprezintă o formă de smiorcăială existențială, un elogiu al văicărelii, pigmentat cu nihilism, cu oftaturi regizate, deci, nesincere. Unul dintre lucrurile care m-au șocat în copilărie a fost bocirea mortului. Îmi dădeam seama că cele mai multe băbuțe venite la înmormântare, pentru a-l plânge pe cel ce tocmai dăduse ortul popii, jucau un rol, purtau o mască a nesincerității. Practic, boceau controlat, la comandă, ca să „dea bine” în ochii lumii. Erau bocitoare profesioniste, la fel cum Marlon Brando intra în pielea lui Don Corleone, interpretând magistral rolul de mafiot. Cioran spunea cândva că „lacrima este criteriul adevărului în lumea sentimentelor”, uitând să facă referire la plânsul sincer, spontan, necontrolabil, la cel izvorât dintr-o suferință dospită în străfundurile aproape insondabile ale sufletului și descris în Lacrimi și sfinți. Lacrima falsă constituie un simptom al sentimentalismului, adică al unei manifestări forțate, excesive, teatrale, actoricești, denaturate a sentimentelor. Ea nu transmite ceva natural, ci un lucru artificial, manipulat în scopuri lipsite de onestitate. Orientalul trăiește mult în exteriorul lui, este un exteriorizat, un actor sau un comerciant ambulant care vrea să-ți vândă gablonzuri pe post de aur, la plesneală, prin talciocurile periferiei. Manifestarea lui socială nu pornește din străfundurile sufletului, ci din pojghița subțire a propriei măști, care îi separă interiorul de lumea socială. De ce? Pentru că, în societățile orientale, dintotdeauna totalitare, a spune sincer ceea ce crezi a constituit mereu ceea ce Orwell denumește crimă-gândire. Într-o lume totalitară, sinceritatea reprezintă un obstacol major în calea supraviețurii. Astfel, orientalii, precum și cei din imediata lor apropiere, au devenit maeștri ai camuflajului, disimulării, trasului pe sfoară. Acesta este motivul pentru care un european din Est, crescut în proximitatea Orientului, suferă atunci când unul din Vest i-o spune verde-n față, fără menajamente, cu naturalețe și onestitate.

O altă problemă majoră a existențialismului de tavernă constă în obsesia paranoidă față de „dujman”. În logica lui, toate forțele universului conspiră pentru a face lumea acestor domni un loc inconfortabil, absurd, un iad terestru. Peste tot, opoziție, adversitate, dușmănie, mai abitir ca în Miorița. Cu o singură excepție, ANAF-ul, care nu le numără niciodată paralele. (Probabil, nu la fisc se gândea domnul Copilu' Minune atunci când se lamenta, repet, Nimeni nu mă vede/ Parcă nu exist.) Prin urmare, „dujmanul” devine principalul leitmotiv al șlagărelor ce au luat în leasing România ultimelor trei decenii. Aici, avem de-a face iarăși cu un tertip – dușmănia ca mijloc de individualizare, de definire a statutului social. În lumea plângăcioasă a manelelor, invocarea inamicului fictiv constituie un mijloc de dobândire a importanței, de exhibare a bogăției, de căutare a recunoașterii sociale, deoarece „dujmănia” derivă din invidie: case cu turnulețe, lift de la parter la primul etaj, bani întorși cu lopata, în orice caz, o prosperitate al cărei simbol suprem îl constituie burta peste curea și expusă ostentativ, cu supremă vanitate. „Dujmanii” îi pizmuiesc pe acești domni cu „lovele fără număr, fără număr”, abia evadați din sărăcie, multiseculara lor condiție, deci, cu un nou statut social, de invidiat. În fapt, avem de-a face cu o dușmănie imaginară, folosită ca șiretlic pentru laudă, pentru etalarea unei opulențe apărute subit, a condiției de nouveaux riches cu Ferrari galben și Rolls Royce buraticiu, ca să folosesc un adjectiv pe care l-am învățat de la mătușa Popeasca, vecina mea din copilărie, unul ce descria culoarea verde-deschis-deschis a brotacului. În fapt, în lumea lor, există un singur vrăjmaș veritabil: limba română. În mare măsură, lumea manelelor trăiește într-o veșnică dușmănie cu gramatica, după cum ar spune Eminescu. Cu șlapi în picioare, cu pantaloni de trening trași până sub o burtă ce stătea să plesnească și acoperită cu un maiou, unul dintre acești trubaduri se întreba, cu mulți ani în urmă, printre lacrimi zaharisite: Unde sunt prietenii mei/ Care chefuiam cu ei?, revenind la una dintre temele cruciale ale existențialismului, cea a izolării de lume, a abandonului, a singurătății insuperabile, specifică, de fapt, oricărui mare creator, și trecând cu nonșalanță peste subtilitățile gramaticale ale limbii române, din cauza unei orori înnăscute față de acuzativ. Evident, întâlnești în opera lor agramatisme de-a dreptul contondente, comise fie din necunoaștere sau ignoranță – adevărat, mai rară pe măsura trecerii timpului –, fie din nevoia salvării ritmului sau a rimei: Dintr-o mie de femei/N-au niciuna ochii tăi. În alte situații, valoarea intrinsecă a mesajului pare să fie atât de mare, încât nu se urmărește alt obiectiv decât acela al eliberării din scoică a perlei literare, a figurii de stil (Dar jur cu adevărat/ Fără să vreau/ Mi-ai pus capac) sau al evidențierii unui dribling lingvistic de mare măiestrie (Nu sunt prost, dar nici deștept).

Însă de ce place maneaua, această dârlâială (de multe ori) frenetică născută din tânguială ipocrită, din paseism excesiv, din autovictimizare de paradă, din fatalism oriental de bazar, din resemnare pasivă, întotdeauna la umbră, din oftatul prelung și întortocheat, regizat cu naivitate, într-un registru lacrimogen al unei melancolii fără cauză și obiect, dar cultivată intenționat până la nostalgism, înțelegând prin acesta o supradoză de nostalgie? Descriind o petrecere boierească de sărbători, în Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea, A. Russo făcea referire la „manele dulci, mângâioase, dureroase, ce rup inimile”. Or, creierului îi place „dulcele” și la propriu, și la figurat. Fiziologic, el funcționează cu glucoză, compus organic din clasa zaharidelor. Dragostea de dulce este instinctuală, iar consumul de zahăr satisface o nevoie originară. La figurat, deoarece vorbele mieroase, „mângâioase” sunt întotdeauna preferabile, chiar în supradoză, unora cu asperități, unui adevăr deranjant, unei critici, unei observații neplăcute, dar rostită cu franchețe și onestitate, unei chestiuni percepute în registru negativ. E „dulce” să auzi ceea ce îți place să auzi. Iar manelele sunt suprasaturate cu o astfel de glucoză auditivă. Dar de unde pasiunea pentru manelele „dureroase, ce rup inimile”? De unde dorința avidă pentru lacrimi? Se poate întâmpla ca inclusiv unui om educat, ascultând un prim vers sau ritm al unei astfel de melodii, să i se facă „pielea ca de găină”, mai ales dacă el se „eliberează” de epiderma culturală dobândită prin educație asiduă, cu ajutorul unui dezinhibator precum șprițul, spre exemplu. Reflexul „pielii de găină” denotă emoții induse de creierul nostru reptilian, printre acestea numărându-se nostalgia, plăcerea, frica, euforia sau, chiar, excitația sexuală, adică, toate cele ce se regăsesc în manele și în dansurile, de cele mai multe ori, lascive, ce le însoțesc. Emoția puternică generează lacrimă; or, lacrima, indiferent de motivele ce-o induc, bucurie sau necaz, constituie o supapă de eliberare a cortizolului, hormon al stresului, secretat atunci când cantitatea de glucoză din sânge scade. De aceea, ne simțim mai bine după ce plângem, atunci când ni se întâmplă un necaz: temperăm intensitatea stresului. De aceea, mâncăm dulciuri când suntem stresați, necăjiți, supărați. „Manelele dureroase”, după cum le numește Russo, mizează pe același efect prin empatie. Neuronii-oglindă ne ajută să ne punem în pielea suferindului, pentru care „viața e o cafea amară”, să empatizăm cu suferința lui închipuită sau reală și să simțim efectul pozitiv al eliberării cortizolului prin înlăcrimare. Maneaua îți umblă la emoții, la sentimente, la corázon, creând plăcere în regim low cost. E un fel de drog al săracului. Însă ea nu sensibilizează cu adevărat, ci sentimentalizează excesiv, adică zaharisește trăirile. Oamenii o ascultă cu plăcere ca urmare a acestui efect (aproape pervers) produs de eliberarea hormonului stresului.

Apoi, pentru că muzica în general place. Edgar Varese spunea cândva că ea înseamnă „zgomot organizat”. Or, creierul uman este însetat de ordine, de sensuri, de modele. Mai mult, el însuși le creează acolo unde acestea nu există. Ordinea înseamnă lucruri așezate logic, la locul lor, ceea ce face mediul nostru mai ușor de înțeles, mai comod și mai lesne de utilizat. Ea te ajută să anticipezi cu mai multă ușurință. Un mediu încâlcit, complex dă naștere unor probleme greu de rezolvat pentru creierul nostru; pur și simplu, te obosește. Or, maneaua înseamnă muzică fără subtilități artistice, facilă, simplă sau simpluță, ușor de procesat de orice creier. Ascultând o „capodoperă” a genului, spre exemplu, Eu aș da zilele mele – ca și cum ai putea să dai și zilele altuia!?! –, cântată de același domn Guță, cu peste șaisprezece milioane de vizionări pe YouTube, nu te confrunți cu dificultățile cognitive de care te-ai putea lovi ascultând Bach, Chaconne D Minor BWV 1004, sau Beethoven, 32 Variations on an Original Theme in C minor, deoarece ordinea notelor este simplă, autoevidentă, iar creierul n-are prea mult de lucru în procesarea lor. Totul pare armonios, previzibil, ușor de anticipat, de memorat, de reprodus; nu-i nevoie de educație, de antrenament, de pregătire superioară sau mult consum intelectual pentru a priza partitura. Dacă muzica lui Mozart impune ascultătorului o educație prealabilă, un înveliș cultural dobândit prin tot felul de mijloace, a domnilor Guță, Minune și Vijelie este accesibilă oricui, fiind, așadar, pe placul întregului popor. Răspândirea ei vijelioasă din ultimele decenii constituie un efect secundar al democratizării accesului la mijloacele de comunicație, altfel, benefică, ceea ce nu înseamnă că succesul fulminant al acestui gen muzical trebuie tratat după sintagma De gustibus non est disputandum, adică, gusturile nu se discută. În care dintre lumi am putea pune semnul egalității între Sonata lunii și S-a rupt lanțul de iubire, între Beethoven și domnul Dan Ciotoi? Dacă s-ar întâmpla așa ceva, ar trebui să ne fugă gândul cu seriozitate la destinul lui Sisif!

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România