Festivalul Filmului Francez

Mi-a părut rău că n-am putut vedea Le Redoutable (regia: Michele Hazanavicius), cu atât mai mult cu cât evocă o turnantă aparte a biografiei şi creaţiei lui Godard, în vreme ce Une vie, tot din secţiunea Panorama, pe care l-am văzut, nu mi-a părut a depăşi un nivel de onestă ecranizare, şi atât. Chiar dacă nici dintre cele 6 filme în Competiţie de anul acesta, nu le-am putut vedea decât pe cele trei din ultima zi, despre ele merită să scriu aici. Pentru că e vorba de nume noi, de regizori ale căror debuturi anunţă apariţia unor cineaşti de mare talent (Cristophe Giraudaut). Dar, mai cu seamă, pentru că sunt în ele semne ale unor tendinţe dominante în filmul francez contemporan, a căror semnificaţie sporeşte în comparaţie cu ce vedem noi, în mod curent, venit de peste Ocean.

Petit Paysan/ Lapte blestemat este povestea unui fermier, crescător de vaci de lapte, căruia o epidemie îi distruge ferma şi, în fond, chiar viaţa, care gravita în jurul afacerii de familie, unic avut. Şi nici nu ştie să facă altceva. Filmul dă imaginea credibilă a unei existenţe aspre, de muncă zi de zi, şi pe cea a disperării cu care Pierre luptă să şi-o apere împotriva legislaţiei dure şi a tuturor controalelor. Nu-şi face iluzii privind despăgubirile de stat, revers al măsurilor necruţătoare menite să limiteze răspândirea maladiei. Scenariul, regia şi interpretarea au mizat pe complexitatea psiho-morală a protagonistului, văzut în tentativa sa de a nu pierde totul şi, prins între lege şi o realitate socială constrângătoare, gata să înfrunte astfel riscuri maxime într-o bătălie personală, pe viaţă şi pe moarte şi, de cealaltă parte, conştiinţa vinovăţiei, a delictului. Spectatorului i se transmite tensiunea acestei stări de captivitate, de închidere într-o situaţie fără ieşire, ce nu poate duce decât la eşec, la înfrângere. Ultima imagine a personajului, pe un drum ce nu duce nicăieri, e cea a unui ins scos din rostul său, dezrădăcinat şi rămas fără nimic. Un film care nu condamnă, neapărat, ceva anume, dar dezvăluie, cu o mare sete de adevăr, implicaţiile dramatice ale unor atare constrângeri, în adevărul lor omenesc, dincolo de abstracţia legii. Poate şi datorită faptului că regizorul Hubert Charuel a investit în filmul său un capital de datorie morală, întemeiat pe rădăcini biografice, faţă de o asemenea lume, reală, nu ficţională, a fermelor zootehnice, izvor al laptelui blestemat.

Occidental, al lui Neil Beloufa, te conduce prin păienjenişul confuz al unei întregi ţesături de fapte şi întâmplări, de imposturi şi malentendu-uri către un soi aparte de parabolă a principalelor teme şi câmpuri de atitudine dominante, ce definesc, în viziunea realizatorilor, Occidentul de azi: temeri şi suspiciuni, violenţă, sexualitate hetero vs homo, prejudecăţi rasiale şi naţionaliste, feminism şi misoginism, manipulare politică şi mediatică. Spaţiul hotelului Occidental din scenariu devine echivalentul unei secţiuni transversale într-un corp de reprezentări şi deformări, în mare parte ideologizate, captate într-o imagine spaţio-temporală supusă efectului dezvăluitor al combinaţiei de anchetă poliţistă, cerută de femeia-manager al hotelului, şi multiple micro-intrigi, ca şi ecouri răstălmăcitoare ale anchetei, toate acestea din perspectivele diversificate ale personajelor. Ca rezultat global: o impresie de subminare cvasigeneralizată a firescului raporturilor interumane, de convieţuire, comunicare şi înţelegere de sine şi de ceilalţi.

În fine, pelicula care, cu siguranţă, a lăsat, nu numai mie, cea mai puternică impresie: Corporate/ Corporatista, un film de Nicolas Silhol, în distribuţie cu Celine Sallette, Lambert Wilson şi Stephane Goodt. Protagonista, recent numită de şefii Corporaţiei Esen la conducerea Dept. Resurse Umane, apare iniţial perfect integrată sistemului şi mentalităţii corporatiste, cu tot ce implică ele: competiţie acerbă şi promovare pe criterii exclusive de marketing şi profit. Până când sinuciderea unui coleg, presat de acelaşi mecanism neiertător şi abstract, declanşează şi dezvoltă progresiv, conştientizarea atât a propriei vinovăţii, cât şi a aceleia, mai difuză, de ansamblu. Treptele urcă de la acuzaţiile aduse de propriii subordonaţi, la dezvăluirea de către protagonistă a reţelei de inumane presiuni generate de ambiţia unui program vizând un maximum de profit, fără păsare de ce li se întâmplă oamenilor. E foarte posibil ca realizatorii filmului să aibă o orientare politică de stânga, dar pelicula nu face impresia de tezism, de demonizare a mentalităţii corporatiste, deşi aparentul accident al sinuciderii şi scandalului nu putea apărea decât pe fondul reducerii evaluărilor individuale la criteriile unei logici abstracte, care ignoră consecinţele omeneşti. Un film puternic prin scenariu, regie şi actori, o încununare a ceea ce sugerează şi propulsează în prim-plan recenta ediţie a FFF.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video