Feţe şi faţete

Pe măsură ce tulburările de stradă vor creşte, alimentate, desigur, şi de postările de pe Facebook, organele abilitate să asigure liniştea de pe mapamond vor fi din ce în ce mai interesate de modul cum visează, cum îşi proiectează şi felul cum îşi trăieşte visul de mărire fiecare om. Creierul va fi scanat de al distanţă, visele înregistrate şi interpretate de tot felul de aparate şi de specialişti în comunicare socială. Vor exista grile care vor semnala gradul de pericol pe care l-ar putea produce, într-un anumit contest, desigur, anumite vise. Dacă va fi vorba de manii sau de alte maladii, acestea vor fi corectate prin inducerea în subconştient a unor imagini şi gânduri luminoase. S-ar putea ca pentru prevenirea dezordinii publicii specialiştii să apeleze la anumite vise standard. În ce sens? În sensul că ele te-ar putea feri de rău. Şi în fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, de ce ar trebui să visăm urât? Nu, visele urâte, coşmarurile cu aer premonitori ar trebui îndepărtate. Ele ne tulbură psihicul şi ne abat gândrile spre idealurile nobile ale umanităţii. Prin urmare: jos cu ele!

*

Spre deosebire de comunism, capitalismul are două feţe: una umană, cealaltă inumană. Una care accelerează profitul companiilor, alta face ca diferenţele dintre păturile bogate şi cele medii sau sărace să accentueze pe măsura investiţiilor. Revoluţia industrială a secolului al XIX-lea s-a desfăşurat fără etică şi fără scrupule, atât în Europa, cât şi în colonii. Faţa umană a fost reprezentată, de pildă, în Africa de apariţia unor organizaţii umanitare nonguvernamentale, cu scopul de-a combate comerţul cu sclavi şi de a construi drumuri, şcoli şi spitale. În scurt timp, o mare parte din aceste organizaţii au devenit întreprinderi comerciale şi societăţi pe acţiuni. Comerţul cu sclavi a continuat sub diferite forme, air condiţiile de muncă au devenit de-a dreptul infernale. S-au deschis, în schimb, mine şi plantaţii de cafea, cacao, trestii de zahăr şi mai ales a arborilor de cauciuc, cum s-a întâmplat în Congo. Populaţia locală a fost stoarsă de toată vlaga. Sărăcia şi bolile au crescut. Negrilor congolezi de pe plantaţii li s-a cerut, de pildă, să livreze cote din ce în ce mai mari. Cam ceea ce s-a întâmplat cu cotele impuse de bolşevici în România şi în alte ţări în perioada anilor 1947 – 1960, până la colectivizare s-a întâmplat şi în Congo aflată sub stăpânirea unor companii belgiene cu capital la Bruxelles. Localnicii care, dintr-un motiv sau altul, nu reuşeau să livreze cantitatea de cauciuc companiilor belgiene erau pedepsiţi atroce. Li se tăiau mâinile, urechile şi chiar limbile, casă nu poată cârti. Goana după profit a fost o adevărată molimă, ducând la moartea a şase milioane de congolezi, care au pierit pe plantaţiile belgiene de cauciuc între anii 1885 şi 1908. Aşa s-a călit oţelul. Şi aşa s-a clădi sistemul de valori a lumii capitalului. Congo e doar un mic exemplu.

*

Legile, oricât de perfecte ar fi ele, nu ni se transmit, totuşi, pe cale genetică. Nici Codul lui Hammurabi, nici Tablele lui Moise, nici Constituţia Americii, nici alte legi scrise sau nescrise. Omul nu se naşte cu ele imprimate în psihicul său, ci şi le însuşeşte de voie sau nevoie. Dacă le-am moşteni genetic, n-am mai avea nevoie nici de judecători, nici de procurori, nici de instanţă supremă. Noi înşine am fi instanţa.

*

Dominaţia asupra celuilalt poate fi făcută prin forţă, dar şi prin smerenie duhovnicească. În Pateric se povesteşte, de pildă, că într-o zi o ceată de tâlhari a năvălit în chilia avvei Ioan Persanul şi că, după ce răufăcătorii l-au deposedat de toată sărăcia lui, el a luat un lighean şi i-a rugat să-l lase să le spele picioarele. Şi atunci hoţii, treziţi ca dintr-o transă, s-au ruşinat şi s-au pocăit pentru totdeauna. Aceasta deoarece în sufletul lor a pătruns căinţa. Sau poate că ei n-au putut rezista ispitei de-a urma, călcând prin deşert, calea celor doisprezece apostoli, cărora Iisus le-a spălat picioarele. Tentaţia de a deveni apostoli era prea mare. La rândul său, avva Ioan Persanul a avut un moment de cumpănă, gândindu-se că făcând acest gest l-a sfidat pe Iisus. De aceea, el s-a căit încercând să aducă în suflet starea de smerenie. Dar imaginile chipurilor iluminate ale adulatorilor săi şi imaginile aureolelor oglindite în apa murdară din lighean continua să-l tulbure. Cine i-a dus spre pocăinţă, se întreba în chilia sa pustnicul, eu sau Mântuitorul? „În tine a coborât Mântuitorul, o clipă ai fost El, şi asta ar fi trebuit să-ţi fie de ajuns”, îi răspundeau pereţii reverberând în pustiu gândurile lui. Iar din pustiu răsunau acum alte voci şi alte ispite, de care pustnicul nu se putea mântui nici ziua, nici noaptea: „Dacă ai fost Iisus, de ce nu poţi să rămâi Iisus pe totdeauna?”.

*

Există multă fericire în banalitatea clipei şi a zilelor ce trec una după alta fără să se oprească în loc nici măcar pentru o simplă răsuflare. Şi în fiecare din ele există mult zgomot, multă agitaţie, dar şi linişte, nefericire şi fericire cât încape…

*

„Globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişa, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural”- am citat dintr-un interviu publicat de istoricul Florin Constantiniu în Extra News. De-a Domnul ca deşertul cultural, despre care pomeneşte distinsul nostru istoric , să fie populat măcar de specialişti de înaltă clasă. În ce mă priveşte, tind să mă îndoiesc.

*

Lui Caragiale-tatăl îi place cuvântul piperat, cules de la mama lui din praful mahalalei sau direct de la birt din gura unui muşteriu pe jumătate treaz, pe jumătate amorţit. Frazele lui, presărate cu o mulţime de ingrediente, tăvălite prin maioneză picantă şi muştar, nu-şi pierd, totuşi, nici un gram din tăietura geometrică, bine ascuţită pe la colţuri. Le poţi împărţi în propoziţii şi părţi de propoziţii, fără ca ele să piardă nimic sau aproape nimic din strălucirea lor. Căci, în esenţa lor, cugetaţiunile caragialiene pot fi reduse oricând la simple interjecţii. Ca să simţi savoarea trebuie ca tu însuţi să te aşezi la o masă şi să petreci îndrugând vrute şi nevrute. Dar nu oricum, ci monosilabic. Abundenţa de virgule şi semne tari conferă cuvintelor vivacitate, dinamism şi pişcături neaoşe pe limbă. Caragiale e un scriitor profund urban. Nici sub tălpi, nici în nări oricât de mult ai inhala aerul în piept nu simţi mirosul pământului reavăn sau al ierbii abia încolţite, ci simţi călcând sub tălpi doar caldarâmul dur, iar în nări miros de gudron şi de tutun nu chiar de cea mai bună calitate. Natura apare rareori, iar natura umană chiar dacă abundă e trasată din linii frânte, caricaturale. Şi totuşi, în ciuda, trăsăturilor mai mult schiţate, decât sculptate, lipsite de adâncime, cu rare excepţii, personajele caragialiene respiră liber, impregnând aerul cu mirosul lor bestial.

Paradoxal, dar Caragiale-fiul îşi scrie opera sa capitală, Craii de curte veche la ţară. Te-ai aştepta ca frazele sale să miroase a pământ reavăn sau a ger. Paginile sale aşternute cu atâta migală pe hârtie miros a pudră şi a catifea stropită cu tot felul de parfumuri orientale prin care colcăie puricii, păduchii, moliile, gărgăriţele, precum şi alte gângănii…

*

Chiar şi atunci când într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat oamenii vor avea creiere identice şi vor gândi la unison asemenea termitelor, unii vor continua să susţină că toată această schimbare nu face decât să diversifice şi să întărească diversitatea de opinii. Argumentul de care vor uza e că nu există identitate perfectă decât în aritmetică şi poate nici acolo. În biologie, lucrurile însă stau cu totul altfel. Nu există o celulă care să fie întrutotul identică cu alta. Şi nici măcar un atom sau o particulă elementară. Că oamenii vor gândi la unison, e o altă poveste. Bioinformaticienii le vor oferi, de altfel, o altă posibilitate pentru a-şi putea păstra nealterată amprenta psihică. Şi anume: fiecare fiinţă va vorbi şi va pieri pre limba ei. Întreaga omenire va fi un fel de Turn Babel, în care oamenii vor gândi la fel, dar fiecare într-o altă limbă. Prin urmare, dacă atunci pământul va fi populat de 5 sau 6 miliarde de oameni, vor existat tot atâtea limbi. O adevărată simfonie.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist