Filologicale filosofice (VI)

Traducţiile nu fac o literatură, proclamase cândva Kogălniceanu! Ni s‑a inoculat în şcoală convingerea că acest enunţ este o axiomă. De fapt, în realitate, adevărat este exact contrariul! Fără traduceri, fără confruntarea intimă cu marile texte ale culturii universale, literare, ştiinţifice şi filosofice, însoţită de reconstrucţia textului în limba-ţintă, o cultură „naţională” este condamnată la infantilism şi privincialism! Sper să argumentez mai consistent această idee cândva. Mă mulţumesc deocamdată să relatez pe scurt o întâmplare semnificativă pe care am trăit‑o recent. În urmă cu câteva luni, la un simposion ştiinţific care a avut loc la Mainz, o colegă, profesoară din Sankt‑Petersburg, relata despre activitatea institutului pe care l‑a întemeiat şi pe care îl conduce în oraşul de pe Neva. Obiectivul central al acestui institut, ne informa colega, este acela de a forma traducători cu înaltă calificare, în genere tineri veniţi din fostele ţări ale Uniunii Sovietice. Emancipate din punct de vedere politic, naţiuni cu o identitate culturală conturată şi o populaţie numeroasă, precum naţiunile tadjică, uzbecă, turcmenă, cazahă etc., nu deţin decât parţial în limba naţională textele importante ale literaturii şi filosofiei europene. Factorii responsabili şi‑au dat seama că reducerea sau umplerea acestei lacune este o urgenţă a politicilor culturale din ţările menţionate şi se gândesc să întreprindă măsurile cuvenite. Profesoara despre care vorbeam a prezentat, ca exemplu de succes în acest sens, cazul Israelului. Se ştie că, în 1948, o dată cu proclamarea intependenţei Statului Israel, limba oficială a fost declarată ebraica modernă sau ivrit, o limbă inventată practic în mintea unor entuziaşti, luându‑se ca bază gramatica şi lexicul primar al ebraicei biblice, îmbogăţit permanent cu împrumuturi sau calcuri lexicale după limbile greacă şi latină, limbile romanice, engleză, germană sau arabă. Cultivată prin instrumente normative adecvate (gramatici, dicţionare, îndreptare etc.), impusă prin şcoală şi prin administraţie ca limbă de stat, noua limbă a dobândit rapid toate atributele unei limbi literare moderne vii şi performante. La acest succes a contribuit substanţial şi programul guvernamental de traducere rapidă şi sistematică, în ivrit, a literaturii, ştiinţei şi filosofiei universale. Mi‑au confirmat recent această informaţie un grup de universitari israelieni, oaspeţi ai Şcolii Doctorale de Studii Filologice a Universităţii. Da, este adevărat, poţi citi în limba ivrit tot ce doreşti, de la Aristotel şi Platon până la Spinoza, Leibniz, Kant, Hegel, Husserl sau Heidegger, de la Homer şi tragicii greci, până la Shakespeare, Goethe sau Baudelaire.

Revenind acum la ţara noastră, ce constatăm anno Domini MMXVIII? Vedem că ceea ce numim cu mândrie cultură naţională deţine, practic, cam toată filosofia greacă antică transpusă în româneşte! Filosofia greacă a început să fie traducă în româneşte, alert şi, la început, mai puţin sistematic, abia în secolul al XX‑lea. Da la mai „bătrânii” Cezar Papacostea, I.M. Marinescu, C.I. Balmuş, Ştefan Bezdechi sau Aram Frenkian, până la contemporani ai noştri precum Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea sau Alexandru Baumgarten, cultura românească modernă a fost dăruită (nu ezit folosesc cuvinte „mari”!) cu o pleiadă glorioasă de excelenţi traducători ai filosofiei eline. Unora dintre ei posteritatea le va face, poate, dreptate, aşezându‑i pe piedestaluri comparabile de cel ocupat de irlandezul Stephen MacKenna (1872‑1934), genial traducător în engleză al Enneade‑lor lui Plotin, căruia i‑au fost închinate postum conferinţe ştiinţifice, monografii, ediţii critice, volume comemorative…

Îmi îndeplinesc o datorie menţionând numele traducătorilor angrenaţi în proiecte majore, de „românizare” a marii filosofii greceşti. Integrala operei lui Platon, minunata ediţie coordonată de Constantin Noica şi Petru Creţia (7 volume, 1974 ‑ 1993) este un asemenea proiect transgeneraţional, la care au lucrat, absolut benevol şi fără un real sprijin instituţional, în afară, poate, de certitudinea că lucrarea va apărea la o editură de stat, Francisca Băltăceanu, Marta Guţu, Sorin Vieru, Simina Noica, Dan Sluşanschi, Alexandru Cizek, Şerban Mironescu, Manuela Popescu, Petru Creţia, Gabriel Liiceanu, Nicolae‑Şerban Tanaşoca, Liana Lupaş, Andrei Cornea, Marian Ciucă, Cătălin Partenie. Lista traducătorilor lui Aristotel este şi ea prestigioasă şi cuprinde nume de elenişti din trei generaţii: Mircea Florian, Constantin Noica, N.I. Barbu, Şerban Nicolae, Şerban Mironescu, Gh. Vlăduţescu, D.M. Pippidi, Stela Petecel, Andrei Cornea, Alexandru Baumgarten. Filosofii presocratici au beneficiat şi ei, în aceeaşi perioadă, a sfârşitului anilor ’70 ai secolului trecut, de dăruirea unei puternice echipe de clasicişti coordonată de Ion Banu: Maria Marinescu‑Himu, Mihai Nasta, Stela Petecel, Adelina Piatkowski, D.M. Pippidi, Alexandru Posescu, Simina Noica, Constantin Săndulescu, Felicia Ştef, Mariana Tâţu. Nu sunt sigur că toate cele treizeci – patruzeci de ”culturi naţionale” ale Europei moderne au reuşit să ducă la capăt efortul colectiv de a‑şi asuma, prin traduceri de bună calitate, întreaga filosofie greacă antică.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi