Filosoful Afloroaei, creştinul Ştefan

Însuşi modul în care s-a plămădit acest corpus de înaltă ţinută relevă ceva esenţial din personalitatea academicianului Ştefan Afloroaei (care, de altfel, nu a avut cunoştinţă de această iniţiativă decât foarte târziu, fiind pus practic în faţa faptului împlinit). „Şi anume, invitaţii au fost rugaţi să îl onoreze dialogic pe cel omagiat, scriind texte «aşezate», într-un stil analitic sau exegetic-interpretativ, dar evitând în mod deliberat atât discursul encomiastic, cât şi participarea de conjunctură, din simpla obligaţie amicală” (p. 10). Fraza aceasta concentrează şi sugerează acele calităţi pe care profesorul, omul de cultură, prietenul şi, nu în ultimă instanţă, creştinul Ştefan Afloroaei le-a cultivat cu discreţie, dar cu multă insistenţă, de-a lungul întregii sale vieţi: continua şi erudita (auto)reflecţie, capacitatea de deschidere, dorinţa de înţelegere şi asumare a celuilalt, modestia şi simplitatea, transformarea provocărilor livreşti sau de viaţă în oportunităţi de clarificare conceptuală şi de edificare spirituală.

Aşa cum menţionez şi în debutul contribuţiei mele la acest volum, In Honorem (p. 275), domnului profesor Ştefan Afloroaei îi datorez lectura primelor texte teologice. Ca student al Facultăţii de Filosofie din Iaşi, chiar în anul întâi (1993-1994), în cadrul cursului de „Interpretarea textelor filosofice”, am auzit pentru prima dată şi despre autori patristici precum Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie de Nyssa. Cursurile şi cărţile dar, mai ales, o anumită aşezare duhovnicească, mi-au inspirat discret, dar constant, apropierea de Teologie, către care m-am îndreptat în 1997. Sub îndrumarea domnului profesor Afloroaei am elaborat, apoi, şi susţinut o teză de doctorat dedicată „metafizicii eshatologice” a gânditorului creştin (ortodox) Nikolai Berdiaev. În fond, a fost o paradoxală, pe de o parte, parafare academică a preocupărilor mele de ordin filosofic şi teologic, iar pe de alta – o despărţire amiabilă, dar definitivă, de calea „iubitorului de înţelepciune”. Dar o despărţire prin integrare, nu prin separare.

Revenind, aş mai adăuga faptul că volumul (pseudo)omagial este încununat de un interviu (pp. 477-487) care ne familiariază cu universul unui „altfel” de filosof, pentru care „actul de gândire presupune de fiecare dată o nedumerire sau o întrebare, confruntarea pe cont propriu cu unele dificultăţi sau alternative” (p. 480). Întrebat de profesorul George Bondor dacă, „până la urmă, frumuseţea salvează lumea, sau adevărul, sau binele”, creştinul Ştefan oferă un răspuns scurt şi atotcuprinzător, după care filosoful Afloroaei completează cu o reflecţie extrem de actuală asupra condiţiei umane: „Lumea o salvează Domnul sau, dincoace, nimeni. Însă, în absenţa unor linii de orizont, precum cele pe care frumuseţea şi binele le numesc, omul îşi ratează până şi bucuriile lui mărunte. Poate avea sentimentul unei simple rotiţe într-o maşinărie imensă şi care funcţionează în gol. Sau ideea că totul e de o nesfârşită platitudine şi că peste lume s-a aşezat deja o densă plictiseală” (p. 482).

A nu se înţelege nicicum că între filosof şi creştin ar exista vreo tensiune sau vreo piatră de hotar. Filosofia este cale împletită pe Cale, adevărul care vânează Adevărul, viaţă edificată întru Viaţă. Filosoful ni-l arată, fără să-l impună, pe creştin; creştinul devine subtil şi eficient mărturisitor, filosofând. Asta cred eu că-l face unic sau „altfel” pe septuagenarul, dar mereu tânărul în duh Ştefan Afloroaei.