Gândul la moarte şi ieşirea din criză

Nu felul în care se mai îmbogăţeşte azi omul şi în care se lăcomeşte spre a se „delecta” din cele materiale este important, ci filosofia lui de viaţă: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 19). Iar la acest capitol, şi bogatul de acum două mii de ani şi cel de azi şi cei care vor apărea în viitor au aceeaşi convingere: moartea e ceva care nu mă priveşte! Chiar dacă se moare pe capete în jurul lor, chiar dacă pierd persoane apropiate, ei tot nu cred că, mai devreme sau mai târziu, vor muri. Şi se comportă ca atare, epuizându-se printr-o cheltuire a energiilor şi a timpului doar în direcţia acumulărilor de ordin material.

A devenit aproape o obsesie azi a găsi cele mai eficiente metode de a ieşi din crizele interminabile sau care se tot succed. Cel mai adesea privirile se îndreaptă către economişti, cei care ar putea oferi soluţii. Însă atâta vreme cât analiza se restrânge doar la domeniul economico-financiar, de o dinamică ameţitoare şi cu atât de multe variabile, şi nu se merge la rădăcinile ce generează comportamentele care produc sau adâncesc criza, nu se vor calma lucrurile, ci doar se vor ţine în frâu (în cel mai bun caz). Iar rădăcina acestui comportament este în inima omului lacom după câştig. La rândul ei, lăcomia este ca o flacără alimentată de o idee: aceea că merită să te lupţi şi să acumulezi bunuri materiale pentru că moartea nu constituie o problemă. S-au văzut cazuri de oameni care, chiar şi pe patul de moarte, tot nu renunţau la planurile de sporire a averii, trăind ca şi cum moartea e undeva departe, într-un orizont nedefinit.

De la Sfântul Vasile cel Mare, un om care chiar a studiat foarte serios filosofia la vremea sa, avem acest aforism: gândul la moarte este adevărata înţelepciune. Gândul că vei lăsa într-o bună zi (poate chiar azi!) toate averile materiale aici pe pământ şi că sufletul tău nu poate lua nimic dincolo, că până şi trupul îl lepădăm înaintea morţii, ar putea fi începutul unei reevaluări a modului în care te raportezi la tot ceea ce deţii. Dacă tot nu te poţi folosi de aceste bunuri decât într-o mică măsură (tot o masă serveşti la prânz, indiferent de câte milioane de euro ai înghesuite prin cont), atunci de ce să mai consumi atâta timp, energie şi sănătate pentru a-ţi spori cu un procent averea?

Moartea e cel mai bun economist, ea ne învaţă că toate se deţin temporar, că nu suntem decât nişte bieţi administratori ai unor bunuri lumeşti şi că scopul unei vieţi, fie ea şi de 90 sau de 100 de ani, nu este decât acela de a pregăti cum se cuvine clipa în care vom păşi pragul unei alte lumi. Dacă în loc să încurajăm această civilizaţie a consumului, a „poftei nebune de viaţă”, am lansa programe de conştientizare a faptului că viaţa omului are un sfârşit, poate ar exista ceva mai multă cumpătare şi mai puţină încrâncenare în a acumula avere. Asta nu înseamnă să nu mai muncim sau să nu mai producem bunuri materiale, ci doar să nu mai fim obsedaţi de acest proces şi să folosim cele dobândite prin muncă cinstită pentru a ajuta şi pe alţii. Neschimbând nimic la nivelul mentalităţii, al viziunii pe care o avem asupra vieţii şi, mai ales, asupra morţii noastre, nu vom reuşi mare lucru pe pământ, în afară de a-l distruge încet, dar sigur. Şi pe noi o dată cu el.