Gena bizantină

S-a afirmat câteodată despre ruşi că sunt singurii moştenitori legitimi ai Bizanţului, muscalii ducând mai departe atât calităţile, cât şi defectele enigmaticului Imperiu Roman de Răsărit. Tocmai de aceea, pe vremea Războiului Rece, unii strategi americani studiau pe îndelete istoria Constantinopolului pentru a-i înţelege mai bine pe sovietici. Astăzi, când administraţia de la Washington funcţionează după reguli progresiste, mai preocupată de a împărţi funcţiile de conducere după criterii de gen, orientare sexuală şi culoare a pielii, politicienii yankei par a pricepe din ce în ce mai puţin lumea din jurul lor. Iar pe ţarul Putin, şi mai puţin.

Cum recursul la istorie este întotdeauna plin de învăţăminte, iată câteva sugestive poveşti bizantine despre război. În primul rând, Bizanţul era recunoscut pentru faptul că accepta înfruntarea directă doar dacă armata sa depăşea numeric oastea vrăjmaşă. În caz contrar, îşi submina oponentul printr-o diplomaţie agresivă, prin specularea neînţelegerilor adversarului cu vecinii, prin mituirea unor personaje influente din tabăra opusă, prin folosirea la scară uriaşă a trădătorilor. Spionii bizantini, care se mişcau cu extremă uşurinţă prin curţile regatelor din împrejurimi, erau celebri pentru eficienţa lor, ca şi pentru capacitatea de a scăpa nedepistaţi. Majoritatea au rămas necunoscuţi până astăzi!

Dacă se ajungea totuşi la război, în timpul bătăliilor contau păstrarea formaţiei de luptă şi respectarea fără crâcnire a ordinelor comandanţilor. Era contraindicat eroismul, fiind de preferat oşteanul disciplinat decât cel ce se avânta cu prea mult entuziasm în atac, punând în pericol planul de luptă. Au existat cazuri când faptele extraordinare de vitejie ale câte unui bizantin au fost răsplătite prin mutilare ori chiar prin moarte. Aici regăsim, fără îndoială, şi teama împăraţilor faţă de popularitatea excesivă a vreunui general – mai tânăr, mai brav, mai frumos -, uzurparea tronului şi războaiele civile (în medie, câte unul la fiecare zece ani!) fiind o temă recurentă în Bizanţul celor o mie de ani.

La efortul de război participa şi blânda Biserică Ortodoxă ce considera, prin Vasile din Cezareea (inspirat de Sfinţii Părinţi), că uciderile produse pe timp de război nu pot fi considerate păcate. Soldaţilor li se recomanda totuşi să evite împărtăşania o perioadă de vreo trei ani. De alt tratament se bucurau însă feţele bisericeşti, de vreme ce preotul Themel care a zdrobit de unul singur, cu o bâtă, o ceată de arabi ce-i atacase satul a fost caterisit. De ciudă, popa a trecut la Islam, devenind şeful unei bande de tâlhari împreună cu care a terorizat marginile Imperiului. Bizantinii o considerau pe Fecioara Maria drept „generalul suprem” şi aşteptau ori căutau semne divine înaintea confruntărilor decisive.

În prima parte a existenţei, Imperiul Bizantin şi-a asumat o misiune de răspândire a creştinismului, apoi doar de apărare a lui. A reuşit să-l protejeze până în anul de graţie 1453, când, restrâns la dimensiunile oraşului Constantinopol (o umbră a opulentei citadele de altădată), s-a prăbuşit luptând eroic (da, eroic!) sub loviturile turcilor otomani.  

Peste aproximativ 400 de ani, genialul Dostoievski îl îndemna pe ţarul Rusiei să pornească război împotriva turcilor cu scopul nobil de a recâştiga pentru ortodoxism bătrâna capitală a Bizanţului. Atunci, în secolul al XIX-lea, i-au blocat pe ruşi englezii şi francezii, tot mai revoltaţi că Marea Neagră se transformase într-un banal lac rusesc. Parcă am mai auzit undeva povestea asta!