Gh. Ivănescu. O poveste de iubire de odinioară (III)

Asaltul amoros al tânărului asistent universitar de la Catedra de Limbă Română a lui Iorgu Iordan, continuă și în vacanță. Pe o foaie de hârtie îngălbenită de vreme, George îi scrie insensibilei tinere studente, cu creionul, misiva de mai jos. De această dată, expeditorul încearcă să detensioneze discursul prin trimiteri la realitățile mizere ale războiului (bombardamentele asupra Iașilor!), manifestând și o oarecare bravură juvenilă. Invitația la o „discuție peripatetică de filosofie” face parte din același arsenal al mijloacelor intelectuale de a‑și impresiona partenerea practicate de un personaj cunoscut dintr‑un roman din epocă al lui Camil Petrescu.

19 Iulie 1941

Mult stimată Domnișoară,

Fapte pe care probabil le bănuiești m‑au împiedicat să‑ți trimit pînă acum acest extras al meu pe care voiam să ți‑l dau chiar la sfîrșitul lunii Maiu. Îl primești acum dacă vei mai fi cumva în Iași. Cum te împaci (sau cum te‑ai împăcat) cu bombardamentele aeriene și cu alarmele? Eu văd că nu mă sinchisesc prea mult, deși mi se pare că am fost tot timpul în Iași și voi rămîne și de acum încolo.

Revista va apărea la 20 Septembrie, într‑o țară nouă și în alte condiții psihologice ale cetitorilor. Cît despre condițiile mele psihologice, cred că ele vor rămîne neschimbate. Dacă nu‑ți displace o discuție peripatetică de filosofie [Tăiat cu o linie: făcută după normele peripatetice ale lui Aristotel], ai putea să mă anunți într‑un fel oarecare.

Respectuoase sărutări de mînă.

G. Ivănescu

Pe aceeași pagină găsim ciorna unei scrisori, mai mult ca sigur neexediată, ca și cea de mai sus, în care suferințele geloziei ating dimensiuni atroce. Un presupus flirt nevinovat al fetei cu unul dintre colegi îi apare tânărului drept o catastrofă definitivă și iremediabilă:

21 Iulie 1941

Toată ființa mea se răscoală cînd îmi vine în minte scena în care te văd pe tine aplecîndu‑te spre el pentru a‑l întreba cine știe ce.

Simt o teribilă groază în tot trupul, care mă împinge parcă la cele mai pedepsitoare hotărîri.

Nu știu ce va fi, dar tare mă tem că de aici se va naște nefericirea întregii mele vieți și a vieții tale, dacă va fi să mă căsătoresc cu tine. Voiu rămînea oricînd cu inima îndurerată cînd îmi va veni în minte.

Frământările sufletești ale îndrăgostitului par să fi continuat întreaga vară a anului 1941, sporite și de absența din peisaj a domnișoarei Balan, plecată, poate, în vacanță. Dacă urmărim articolele și studiile de lingvistică românească publicate în această perioadă mai ales în „Buletinul Institutului de Filologie Română”, instituție întemeiată de profesorul său A. Philippide și de lingvistul Giorge Pascu, observăm că tânărul asistent universitar Ivănescu era extrem de antrenat în cercetările sale de specialitate (fonetică istorică, dialectologie, limbă literară), dar și în lecturi extinse și aprofundate de filosofie, teorie a culturii și teorie a limbajului. Dăruirea totală pentru știință intrase, pare‑se, în coliziune cu pasiunea pentru tânăra studentă, care sporea o dată cu trecerea timpului. Aceasta este impresia pe care ne‑o sugerează arhiva, care ne mai furnizează un bilet, scris „dintr‑o suflare” pe un petec de hârtie, poate expediat, poate nu. Cel mai probabil avem de a face cu un fragment dintr‑o scrisoare care nu ni s‑a păstrat în varianta „pe curat”. Din scrupul filologic, menționez că aici, ca și în toate piesele care au fost sau vor fi publicate, păstrez întocmai ortografia autorilor misivelor. Fidel normelor recomandate cândva de magistrul său A. Philippide, Ivănescu scrie constant cu î și sînt, pe când ceilalți protagoniști respectă deja regulile impuse la Academia Română de Sextil Pușcariu, adică â și sunt. Pentru conservarea „coloarei locale”, am păstrat și alte particularități grafice prezente în texte: apostroful, ne‑notarea „iot”-ului în cuvinte precum trebue, eri, forme precum aceia în loc de aceea etc. De dragul consecvenței și din respect pentru memoria profesorului meu, am păstrat și în textul meu regulile „vechii ortografii”.

Iată conținutul acestui bilețel, atestând o dureroasă ignorare a îndrăgostitului de către aleasa inimii sale.

7 Sept. 41

Viorica, Am dreptul să cred că tot ții la mine. Dacă este așa, cît de anormale îmi par cele două „întîlniri” (de fapt, neîntîlniri) ale noastre de eri și se azi.

N’ai vrut să‑mi dai nici măcar posibilitatea de a te saluta.

Misiva este nesemnată, ceea ce ne întărește presupunerea că nu a fost expediată. Este acum momentul să te informez, lector benevolens, că toate scrisorile care urmează ni s‑au păstrat în multiple variante manuscrise, pline de tăieri, ștersături și adăugiri marginale. Din fericire, pentru unele dintre ele, și anume cele mai ample, am găsit și câte o variantă „pe curat”, cu un scris cursiv, sigur și elegant, cu penița subțire și elegantă, „de sărbătoare”, a profesorului meu. Aceasta era, de altfel, „metoda” de redactare practicată de Ivănescu pentru tot ceea ce scria, inclusiv pentru textele cu caracter științific.

Revenind acum la „nôtre histoire d’amour d’autre fois”, reconstrucția documentară ne conduce la, pare‑se, prima scrisoare realmente expediată de George domnișoarei Viorica Balan. Avem aici de a face cu imperativa solicitare a unei întâlniri, cu precise indicații de timp și loc! Miile, poate zecile de mii de studenți filologi aparținând atâtor promoții care ne‑am perindat pe colina Copoului, nu avem cum să nu tresărim și să ne emoționăm recunoscând locuri și denumiri familiare. De exemplu, strada Toma Cozma, prima pe care o traversăm când, ieșind din clădirea principală a Universității, coborâm spre centrul orașului, este aceeași și se numea la fel și pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri. A purtat mereu numele boierului care a ctitorit la începutul secolului al XIX‑lea biserica din preajmă.

Așa arăta odinioară biserica Toma Cozma, cea care dă numele cunoscutei străzi ieșene din apropierea Universității

Institutul de Filologie Română, care se numea deja „A. Philippide”, funcționa, se pare, la etajul al II‑lea al clădirii, în sala unde a fost mai recent Seminarul de Geometrie, după cum ne încredințează colegul Mircea Ciubotaru, cel mai bun cunoscător al istoriei Institutului nostru. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași