Iaşul la începuturile regimului comunist. Primul martir (V)

Sergiu Iacovlov era preşedinte al organizaţiei de tineret a PNŢ Iaşi şi îşi anunţase candidatura pentru conducerea Societăţii Studenţilor în Medicină. Corpul academic era şi el sfâşiat din cauza ingerinţelor guvernului comunist. Bătălia dintre adepţii autonomiei universitare şi comunişti a fost din start inegală. Cititorii care îşi imaginează că responsabilitatea pentru acest asasinat poate fi împărţită, sunt invitaţi la reflecţie: guvernele şi partidele democratice nu au anulat în nicio situaţie autonomia universitară, conştienţi că în lipsa acesteia viaţa academică ar fi profund viciată. A nu se echivala, deci, apartenenţa la un partid democratic a unui profesor ori student, cu situaţia celor comunişti, care au introdus dictatul, anulând orice urmă de autonomie. Gândirea liberă avea să fie exilată din Universitate de către comunişti pentru aproape jumătate de veac. Deci, “comparaison n’est pas raison”. Am văzut cum asasinarea studentului medicinist a dezvăluit proporţiile devastatoare ale ticăloşiei, în raport cu fragilitatea demnităţii umane. Dar şi ce interese perfide aveau comuniştii infiltraţi în viaţa cetăţii universitare să ascundă urmele crimei, aruncând vina pe Opoziţie. Experimentul se făcuse deja în 8 noiembrie 1945, cu ocazia mitingului studenţesc de susţinere a Regelui Mihai, în Piaţa Palatului. Studenţii au fost atacaţi de către provocatori comunişti, pentru ca ulterior tot ei să acrediteze minciuna sfruntată că s-a tras dinspre Palatul Regal. Aşadar, ca într-un film cu proşti, Regele aclamat de studenţi… a tras în aceştia. Enormitatea a fost difuzată zeci de ani de către istoricii naimiţi ai regimului.

Mai invit cititorii să analizeze cu atenţie gesturile politice ale urmaşilor comuniştilor de atunci, recte pesediştii de astăzi, care au moştenit abilitatea de a sfida logica şi bunul simţ ori de câte ori susţin contrariul evidenţei. Decât să răspundem cu băşcălie la gesturile de sfidare sistematică ale găştii Dragnea, ar fi mai util să luăm aminte la asemănările frapante cu faptele din anii postbelici.

Ancheta penală şi parodia de proces în cazul Iacovlov mărturisesc faptul că în anul 1946 justiţia era deja îngenunchiată. Procesul de la Iaşi a fost preludiul marilor procese de tip vânătoare de vrăjitoare care vor urma. Acestea se vor înteţi în anul 1948 şi se vor prelungi în toată perioada comunistă.

Iată scenariul pus la cale de către justiţia politizată. Primul comunicat al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi exclude varianta crimei politice, în vreme ce al doilea, publicat în oficiosul comunist Lupta Moldovei (unde altfel?) vorbea despre trei posibili vinovaţi – doi gardieni publici şi un paznic. Primul comunicat este o însăilare de tip hoţii şi vardiştii, atât de stupid în contrafacerea realităţii încât jigneşte orice om. Rezultă de aici că un gardian depăşit de situaţie l-a împuşcat pe student, întrucât acesta se ascunsese în spatele unei căpiţe de fân din curtea Spitalului Asigurărilor Sociale. În septembrie 1946, Tribunalul Iaşi emitea ordonanţă definitivă de trimitere în judecată a gardianului C. Iosub “pentru crimă de omor”. În textul ordonanţei se invocă mai multe detalii, care nu schimbă cu nimic primul comunicat, însă adânceşte impresia de făcătură. Toate procesele politice care vor urma par să aibă modelul în ancheta parodică şi procesul din dosarul Iacovlov. Şi un copil ar putea înţelege că povestea pretins cercetare penală este cusută cu aţă albă. La 16 octombrie 1946, Camera de Acuzare a Curţii de Apel Iaşi a emis decizia de trimitere în judecată a gardianului. A urmat recursul acestuia, iar dosarul a fost trimis la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti, care a respins recursul. Drept care dosarul s-a întors la Iaşi, dar întrucât gardianul nu s-a prezentat, Curtea l-a condamnat în contumacie la zece ani muncă silnică şi cinci ani degradare civică. A urmat însă o chichiţă avocăţească adusă în ecuaţie de către Leo Barferld, care invocând că ordonanţa de condamnare era viciată prin faptul că s-a afişat la Primăria Iaşi şi nu la domiciliul inculpatului, a declarat recurs. Recursul s-a admis, iar dosarul a fost din nou trimis la Curtea de Apel Iaşi, în vederea fixării termenului pentru un nou interogatoriu. Aici însă filmul s-a rupt: în arhiva Curţii de Apel Iaşi, dosarul gardianului nu mai există. Pur şi simplu s-a volatilizat, în conformitate cu scenariul ascuns.

Procesul a fost o făcătură în care justiţia comunistă a mimat că face dreptate. Inculpatul s-a mutat în satul Cuza Vodă, unde va fi murit cu conştiinţa misiunii împlinite, la adânci bătrâneţi. Justiţia de ochii lumii nu a fost decât un bluff. Deocamdată, putem invoca o singură mărturie credibilă, cea a inginerului Grigoraş Buţureanu, potrivit căreia gardianul nu a fost condamnat niciodată. Iar ca să fim în acord cu duhul epocii, pentru liniştea nostalgicilor ei, mai adaug doar atâta: Trăiască Justiţia comunistă şi vajnicii ei executanţi cu mâinile pătate de sânge şi conştiinţa împăcată!

Acum vreo doi ani am întâlnit şi eu un exemplar al acelei justiţii, care mi-a declarat, spumegând, că mă urăşte pentru ideile mele. Sigur, am adăugat, dacă ai mai putea, ai da ordin să se închidă gazeta, iar pe mine m-ai trimite la Canal.

Mihai Dorin este istoric şi publicist