Ieşenii nu sunt chiar plopi, ca stejarii

Dezastru!!!! Strigă suflarea românescă la auzul contraperformanţelor „stejarilor” la Cupa Mondială din Franţa. Numiţi într-un titlu de presă neinspirat „stejalnici”. Majoritatea, neştiutoare în tainele sportului la grămadă, îi aştepta pe stejarii noştri ca brazii, dar a căzut când i-au văzut în postură de plopi înfrânţi. Repet majoritatea, pentru care rugbiul există doar la Cupa Mondială, iar celelalte sporturi din patru în patru ani la Jocurile Olimpice.

Dar… 8-82 cu Irlanda, 0-76 cu Africa de Sud şi 0-84 cu Scoţia, chiar aşa? Rezultatul cu a treia echipă a grupei era să fie scorul record al Cupei, dacă nu ne salva… Namibia (0-96 cu Franţa). Vorba rumânului de altădată, când vezi pe altul mai prost ca tine, îţi tresaltă inima de bucurie. Acum, se speră într-o victorie contra Tongăi, deloc probabilă. Polinezienii, învinşi şi ei de cele trei favorite ale grupei, au reuşit să înscrie 51 de puncte în total, faţă de cele opt marcate de ai noştri. Nu mulţi suporteri, teleportaţi pe aripile fotbalului la marea competiţie din Hexagon, cer – pre limba mingii rotunde – demisia antrenorului-selecţioner, Eugen Apjok. De parcă în rugbiul românesc ar fi problemă de antrenor. Apjok pare a fi cel mai bun antrenor pe plan intern, după ce a colecţionat titlu după titlu în competiţia internă. Iar pe extern, în domeniul cluburilor, nu existăm… Între timp, numai de antrenori n-a dus lipsă pădurea de stejari. A fost „micul Napoleon”, Bernard Charreyre, au venit alţi francezi, apoi neozeelanderi (Meachen), galezi (Howells), sfârşind cu englezul Andy Robinson. La naţională au lucrat tehnicieni separat pentru grămadă şi pentru trei sferturi, cum e moda în highlife. Degeaba, românii n-au ieşit din rugby, ci rugby-ul s-a îndepărtat de noi. Nu întâmplător, toboganul a fost instalat prin 1995, în perioada în care s-a instaurat profesionismul într-un sport prea elitist şi refractar.

Cât timp amatorismul era în floare, am înflorit şi noi, cu voie de la prietenii francezi. Care n-au uitat că românii au salvat turneul lor olimpic de rugby din 1924. Fără odiseea românilor şi jocul lor „preistoric” (englezii au zis-o), cu numai două echipe, turneul s-ar fi anulat. Tinerii noştri care studiau la Paris cum se face nodul la cravată, au fost primiţi cu şi mai mult entuziasm să studieze tainele rugbiului. (Nu întâmplător, terminologia autohtonă a acestui sport este de sorginte franţuzească, inclusiv pronunţia vulgară „ruibi”.) Şi încet-încet, în afară de lumea anglo-saxonă şi de Franţa, a început să se vorbească şi de România. Care a început să-şi bată mentorii (în 1990, chiar la ei acasă), dar şi mândrele naţionale ale Albionului, care a ajuns să fie invitată într-un turneu chiar în Noua Zeelandă. Italia (admisă în Turneu Naţiunilor după ce noi am sperat atâta amar de ani) era învinsă sistematic de către înaintaşii stejarilor de astăzi. Dar am reuşit să câştigăm titlul european şi n-am lipsit de la Cupa Mondială decât la o singură ediţie, atunci când am fost excluşi, federaţia lui Alin Petrache făcând-o de oaie în celebrul caz „Faka'osilea”.

Rugbiul este un sport elitist. În fobal, mingea e rotundă (vorbă clasică), dar în rugby e oablă. Și se simte! Minuni ca acelea din fotbal, precum România-Germania 5-1, sau Honduras-Brazilia, sau Arabia Saudită-Argentina sunt imposibile, pentru că etapele obligatorii spre marea performanţă sunt obstacole insurmontabile. Acum nici măcar un meci test (amical) cu o mare naţiune nu mai poţi juca ca acum câteva decenii, pentru că clasamentul World Rugby te obligă să te testezi cu adversari de lungul nasului tău. Reconstrucţia rugbiului românesc se arată a fi o „misiune imposibilă”, iar cei care se întreabă ce ne trebuie acest sport costisitor şi elitist ar avea dreptate, dacă balonul oval n-ar avea admiratorii săi înfocaţi în România, mai mulţi decât alte sporturi cu şanse de reprezentare internaţională.

Elitismul ăsta transcede şi în întrecerea internă. Deşi în România micile echipe au şanse mai multe de a se lua la trântă cu granzii, rezultatele lor tind să confirme principiile World Rugby. Reînfiinţată după ce a fost „asasinată”, echipa Politehnica Iaşi se descurcă foarte bine cu trupele de teapa ei, dar când dau de Baia Mare, ne aduce aminte de stejarii transbordaţi în Franţa: 3-68 și 3-85. Echipe ca Baia Mare, Steaua, Dinamo, Timişoara sunt intangibile şi trebuie enorm de mult efort, mult mai mare decât pentru distrugere, pentru a ajunge în zona de vârf.

Cu toate acestea, echipa de rugby este, pe plan naţional, în zona locurilor VII-VIII (unde mai avem situaţia asta, la jocuri?). Iar diferenţa între starea rugbiului ieşean în ţară şi a rugbiului românesc în lume e clară: Politehnica nu a ajuns să fie umilită de adversari de teapa ei, precum „stejarii” de către Georgia sau SUA.