Imaginația inimii

Spre exemplu, Frédéric, nefericitul erou al lui Flaubert, se îndrăgostește instant de doamna Arnoux. „Fu ca o apariție”, scrie autorul Educației sentimentale. Un coup de foudre. O străfulgerare; un flechazo, cum ar spune urmașii lui Cervantes, adică o săgetare, dar în inimă, adică exact așa cum este reprezentată, destul de naiv, îndrăgostirea în mod popular. În schimb, Charles Bovary, alt personaj tragic al aceluiași scriitor, se îndrăgostește de Emma lent, pe măsură ce vizitele la ferma lui moș Rouault se îndesesc. Însă, indiferent de situație, esențial pentru explicațiile noastre este faptul că emoția sau scânteia ce declanșează procesul îndrăgostirii provine dintr-o nevoie umană fundamentală, aceea de a trăi extazul dragostei, singura capabilă să ne apropie, chiar dacă iluzoriu, de promisul rai al fericirii. (Vom reveni asupra subiectului.) Avem nevoi, condiționate biologic și cultural, iar creierul se află într-un efort aproape sisific de satisfacere a lor. Activitatea lui se „concretizează” în procese psihice care alcătuiesc mintea noastră. Aceasta scanează mediul înconjurător pentru a descoperi persoana care ne-ar putea satisface nevoile în cauză, printre care cele de ordin sexual joacă un rol foarte important. (Dragostea în absența dorinței carnale este o utopie, deși ea nu se rezumă, sub nicio formă, la instinctul împerecherii.) Uneori, scanarea neîntreruptă derulată prin intermediul proceselor psihice descoperă elemente de interes – obiectul îndrăgostirii, însă procesul descoperii depinde de factori biologici și culturali, în mare măsură inconștienți. Chiar dacă îndrăgostirea se realizează în minte, alegerea obiectului îndrăgostirii nu este conștientă. Nu decidem în deplină cunoștință de cauză cum, când și de cine ne îndrăgostim. Intră în joc „afinitățile elective”, cărora, după cum spune Goethe, „nu li se poate porunci”. Dragostea e oarbă, spune o veche maximă, chiar dacă începe în procesele psihice ale minții. Însă nu complet oarbă. Pulsiunile biologice se declanșează, dar ele se manifestă într-un mediu determinat, cel puțin în aceeași măsură, de factori culturali. Nu putem alege de cine anume ne îndrăgostim (instinctul), dar nici nu ne îndrăgostim de oricine (influența factorilor culturali). Când procesele psihice descoperă „obiectul îndrăgostirii”, prin această intercondiționare instinctuală-culturală, apare emoția. S-a aprins scânteia îndrăgostirii, care, doar printr-un proces complicat și relativ îndelungat, duce la dragostea propriu-zisă. Așadar, să separăm îndrăgostirea de dragoste, prima fiind un proces insubstituibil, absolut necesar existenței celei din urmă! Însă, probabil, cele mai multe emoții mor avortate. „Dragostea de-o seară” nu înseamnă, de fapt, decât o emoție meteorică, moartă înainte de a pune în mișcare procesul îndrăgostirii. Cu alte cuvinte, de la o emoție, un impuls, până la un sentiment există un drum relativ lung și complicat de parcurs. Or, dragostea este un sentiment, nu o emoție. Ea implică un anumit grad de stabilitate și mult timp.

În cazul fericit, scanarea realizată prin intermediul proceselor psihice descoperă persoana dorită. Brusc, aceasta se bucură de o atenție deosebită. Nu mai avem de-a face cu cineva oarecare, ci cu o persoană specială. O persoană specială este, înainte de toate, cea de care suntem îndrăgostiți. Când mintea noastră descoperă un număr relativ ridicat de „înclinații reciproce” (din nou, Goethe), „obiectul îndrăgostirii” se poate transforma în obsesie. Hipotalamusul secretă dopamină, a cărei concentrație ridicată este asociată cu atenția crescută, obsesia pentru persoana „aleasă”, specială, cu neliniștea, cu creșterea ritmului cardiac. Așadar, intră și inima în arenă. La drept vorbind, ea s-a aflat acolo dintotdeauna. Acum, prin faptul că bate ceva mai rapid, o simțim mai implicată. (În plus, sistemul nervos din jurul ei este destul de dezvoltat; de aceea dăm vina pe inimă când cineva „ne cade cu tronc”.) Ea se afla în joc prin aceea că, pompând sânge, asigura nutrienți creierului, cel care stă la baza minții, a proceselor psihice în cadrul cărora se realizează „scanarea” și se declanșează emoția. Rolul dopaminei mai constă în asigurarea euforiei. Aceasta reprezintă recompensa pe care o primim pentru faptul de a ne fi îndrăgostit, cu posibilitatea formării unui cuplu și, eventual, a reproducerii. Instinctul de reproducere, aproape la fel de puternic ca instinctul de supraviețuire, trebuie să-i premieze pe cei ce sunt dispuși să asigure supraviețuirea speciei! Prin urmare, îndrăgostirea trebuie să fie însoțită de o stare (cel puțin) de bine, în realitate, euforică. Pe lângă dopamină, apar feniletilamina, noradrenalina – cea din urmă induce starea de agitație, uneori, frenetică, pe care ne-o produce îndrăgostirea –, endorfina și cortizolul, ultimele două, din categoria narcoticelor, adică niște droguri naturale, care ridică mult gradul de atenție acordată „obiectului” și îl asociază cu un grad ridicat de plăcere, practic, euforie. Asocierea „obiectului” dorit cu euforia reprezintă modalitatea de declanșare a atracției între cei doi, tehnica prin care părțile implicate se doresc reciproc. Toți acești compuși țin de emoția sau impulsul puternic ce trebuie să stea la baza îndrăgostirii. Ei trebuie să joace rol de adjuvant al procesului declanșat, stimulând „asumarea” lui, furnizând energia necesară derulării lui în condiții propice, energie fizică și psihică într-un volum semnificativ. Evident, încep să apară și efecte mai puțin dorite. Spre exemplu, un nivel mai ridicat al feniletilaminei reduce nivelul serotoninei, ceea ce ne face mai viteji decât în mod obișnuit, adică, ceva mai iresponsabili. Acesta este sensul expresiei „a-ți pierde capul în dragoste”.

După un lung efort de explorare, de căutare, mintea noastră a detectat obiectul îndrăgostirii. Lumea se schimbă, pentru că mintea noastră însăși devine alta. Aidoma lui Columb-exploratorul, am descoperit o altă lume. Secreția compușilor chimici sus-menționați ne alterează percepția. Noi înșine ne schimbăm. „Nu mai eram om!”, mărturisește Werther, personajul fictiv al lui Goethe, eroul tragic al uneia dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste scrise vreodată. În aceeași situație se află Romeo, care, îndrăgostindu-se de Julieta, declară, prin cuvintele lui Shakespeare, că și-a „pierdut axa”. Combinația de narcotice eliberate de creier exercită un efect puternic asupra imaginației, or, imaginația alterată modifică felul în care percepem realitatea. Consecința imediată se regăsește în modul în care „vedem” persoana de care tocmai ne îndrăgostim. Creierul, un expert în fraude, falsuri și trucuri, își imaginează lucruri care nu există de facto. Mai mult, aceasta este una dintre cele mai importante dintre abilitățile sale (D. Gilbert). Prima consecință a surescitării creierului, ca urmare a secrețiilor de narcotice asociate îndrăgostirii, constă în modificarea percepției asupra „obiectului” îndrăgostirii, care, dintr-o persoană obișnuită, devine una ieșită din comun. „Imaginația, spune B. Pascal, amplifică obiectele mici… Dintr-un nimic, ea face un munte.” Astfel, îndrăgostitul alterează realitatea, împodobind persoana dorită, „vizată”, cu „perfecțiuni inexistente”. Stendhal numește această exagerare intenționată a calităților persoanei iubite drept cristalizare. Avem de-a face exact cu fenomenul pe care G. G. Marquez îl descrie în Dragostea în vremea holerei, atunci când boemul Florentino Ariza se îndrăgostește de Fermina Daza, o fată simplă, obișnuită, pe care el începe s-o idealizeze, atribuindu-i „virtuți improbabile, sentimente imaginare”. (Putem verifica plauzibilitatea acestui fenomen gândindu-ne la modul în care percepem astăzi o persoană de care am fost îndrăgostiți în urmă cu foarte mult timp! Nu întâmplător suntem chestionați de apropiați, în special, de mamele noastre, în felul următor: „ce ai văzut la ea (după caz, la el)?”.) Febrilitatea emoțională în care ne aflăm ne determină să vedem feți-frumoși în loc de broscoi sau prințese în loc de femei de rând. Persoana ce face obiectul îndrăgostirii noastre devine mai frumoasă, mai deșteaptă etc. Trăsăturile ei obișnuite se transformă, ca urmare a imaginației îndrăgostitului, în calități sau virtuți incontestabile, percepute ca fiind reale. Pe lângă toate tipurile de halucinații de care creierul este capabil (auditive, olfactive etc.), apare una în plus. Nimic special! Prin urmare, Virgina Woolf are dreptate când susține că îndrăgostirea constituie o istorie iluzorie pe care creierul nostru o construiește și o întreține, o anumită perioadă, despre o altă persoană. Când ne îndrăgostim „până peste cap”, sanctificăm o persoană comună, normală; facem acest lucru dintr-o nevoie puternică de a ne apropia, chiar improbabil, de fericire! Însă se întâmplă așa ceva doar printr-un efort imaginativ extraordinar.

Procesul îndrăgostirii nu modifică doar percepția asupra persoanei dorite, ci și modul în care percepem lumea însăși. Brusc, aceasta se schimbă radical. Lucruri banale, altminteri neobservate, capătă o dimensiune aproape mistică. Când mergea în vizită la Lotte, Werther iubea efectiv iarba câmpului, iar pietricele, care în mod obișnuit îi stricau pantofii, căpătau o semnificație ieșită din comun. Culorile par mai vii, iar florile emană miresme mai puternice. Devenim mai sensibili; simțurile ni se ascut. Însă, deși lumea îndrăgostitului pare să se extindă cu viteza luminii, în realitate ea devine unidimensională. „Beatitudinea paralizantă”, la care ajunsese prin faptul de a se fi îndrăgostit de Rodolphe, făcea din Emma Bovary o persoană ce trăia, în realitate, într-o lume paralelă celei obișnuite. Obsesia pentru persoana iubită reduce dimensiunile universului la o lume în care mai există doar EA sau doar EL. Îndrăgostirea înseamnă folie à deux, adică, un soi de psihoză; lumea îndrăgostitului se reduce în ultimă instanță la „obiectul îndrăgostirii”. Dincolo de ea, există o lume, dar una structural diferită. „Nous avons un monde à nous deux/ Lîautre monde est ailleurs… Tout le rest est étranger”, spune un minunat cântec de dragoste interpretat de Ch. Aznavour. Un univers atât de sofisticat, de mozaicat, precum viața noastră, se îngustează atât de mult, orizonturile noastre se comprimă de o manieră atât de profundă încât, atunci când trecem prin experiența îndrăgostirii, trăim într-o lume simplă, extrem de simplă, monocoloră, deși avem senzația armoniei depline cu restul universului, a plenitudinii. Îndrăgostitul vede lumea prin intermediul „ochelarilor de cal”.

Fără îndoială, acest fenomen, numit de Ortega y Gassett drept „imbecilizare tranzitorie”, iar de P. Süskind drept „tâmpire temporară”, nu poate dura la nesfârșit. Totuși, el se dovedește a fi necesar, deoarece îndrăgostirea presupune, așa cum spuneam ceva mai sus, o atenție anormală, o adevărată obsesie, în raport cu persoana dorită. Îndrăgostirea se produce doar dacă deturnăm efort de concentrare de la activitățile, persoanele și obiectele comune ale vieții noastre cotidiene spre o persoană pentru care căpătăm un interes extraordinar. Or, se întâmplă așa ceva prin deturnare și focalizare de atenție. Atenția dispersată se reunește, acum, într-un singur obiect. De aceea, mintea noastră pare simplă și, astfel, unidimensională; sau, pur și simplu, imbecilă. În procesul îndrăgostirii trecem drept imbecili sau proști, din fericire, doar pe termen scurt, nu pentru că ne scade IQ-ul, ci pentru că simplificăm excesiv ordinea mundană, reducând lumea la EA sau la EL, devenită sau devenit „punctul luminos spre care converg cele mai multe lucruri” (Flaubert). Interpretarea lucrurilor și a lumii devine, dintr-un proces primar, din care decurg toate celelalte interpretări particulare, un produs derivat, secundar, rezultat dintr-o raportare inițială la EA sau la EL.

Pe măsură ce suntem atrași de gaura neagră a îndrăgostirii, prăpastia dintre realitate și imaginație crește în dimensiuni. Experiența îndrăgostirii este similară decolării cu ajutorul unui avion având motoarele turate la maximum, care, deși creează trepidații, turbulențe și surplus de adrenalină, dă senzația minunată a învingerii inexorabilei legi a gravitației, ceea ce duce, temporar, la senzația de eliberare și de imponderabilitate. Plutim, pur și simplu. Însă lucrurile nu pot continua așa la nesfârșit, deoarece procesul descris se bazează pe niște trucuri capabile să conducă la iluzii. Decuplarea totală a creierului de realitate înseamnă nebunie. Deloc întâmplător, Platon descria dragostea drept „nebunia zeilor”. De aceea, acest proces complicat, mare consumator de resurse, trebuie să înceteze sau să se transforme. În orice caz, trebuie să-și modifice parametrii. Starea de îndrăgostire, manifestată printr-o exploatare la maximum a resurselor noastre de imaginație și chiar a celor fizice, trebuie să înceteze sau să se metamorfozeze în ceva placid, plăcut, suportabil (dragoste propriu-zisă; H. Fisher folosește termenul „atașament”). În caz contrar, organismul uman și-ar epuiza rapid baza existențială, stocul de resurse psihice și fizice, și ar intra în colaps. Totuși, el revine cu picioarele pe Pământ. Dacă are noroc, îndrăgostirea devine dragoste, iar dacă are noroc chior, devine o mare dragoste.

Însă, indiferent de situație, această etapă a îndrăgostirii încetează. Nivelul drogurilor naturale secretate de creier se reduce, iar noi – cine o fi acest „noi”? – „preluăm controlul”. Cu alte cuvinte, deși nu tocmai corect, „imaginația inimii” lasă loc și lucidității minții. Apoi, viața în proximitatea celuilalt scoate la iveală, inevitabil, lucruri ce arată altfel decât modul în care le proiecta imaginația noastră supraîncălzită. Din păcate, nivelul în scădere al dopaminei aduce o stare de letargie, de deprimare, eventual, de ușoară depresie. Eram hiperactivi, am ajuns apatici; vedeam în roz, acum privim viața prin ochelari fumurii. Faptul că nu mai iubim cu atâta intensitate ne face ceva mai triști, deși continuăm să fim prinși în mrejele dragostei. Însă nu mai avem sentimentul imponderabilității generat de „decolare”. Tindem să revenim la realitate, când am fost atât de aproape de ceva necunoscut, greu de explicat, dar atât de plăcut! Să fi fost oare apropierea de starea de grație?

Ceva extraordinar se întâmplă în procesul îndrăgostirii. Când toate simțurile noastre lucrează la capacitate maximă, când creierul tinde să-și depășească propriile capacități printr-o imaginație debordantă, avem sentimentul palid, deși veșnic intangibil al atingerii fericirii. Aici se poate produce ceva ieșit din comun, ceva care scoate la suprafață lucruri extraordinare legate de funcționarea organismului uman. Alain de Botton descrie această stare aparent paradoxală făcând trimitere la anhedonie. Aflată în vacanță în Spania, într-un cadru mirific, alături de bărbatul de care era îndrăgostită profund, Chloe se îmbolnăvește brusc. Starea ei fizică se înrăutățește; simultan, suferă o cădere psihică. Cu alte cuvinte, te afli la un pas de fericire și aproape că te prăbușești. Cum e posibil așa ceva? Anhedonia se declanșează atunci când sistemele fiziologice homeostatice ale organismului, sisteme aflate în afara controlului conștient, reacționează pentru a corecta lucrurile anormale care i se întâmplă. Organismul „știe” că, uneori, creierul poate deraia, ceea ce face ca, printr-un exces de imaginație, să tindem să trăim într-o lume iluzorie. Senzația de a „pune mâna” pe fericire, posibilă prin procesul îndrăgostirii, se dovedește a fi extrem de periculoasă, pentru că poate duce la o existență fondată exclusiv pe iluzie, la o decuplare totală de realitate. Reacția adversă a tuturor sistemelor homeostatice ale corpului vine să ne spună că fericirea constituie un ideal în căutarea căruia merită să cheltuim resurse, dar care rămâne intangibil oamenilor. Fericirea este bună pentru că o căutăm, pentru că reprezintă o recompensă promisă pentru viața noastră limitată în termeni temporali, pentru că oferă un sens străduințelor noastre. Ea dăunează când ne-o imaginăm ca fiind ceva realmente tangibil și veșnic la îndemână. Raiul, fericirea sunt valoroase pentru că au caracterul de a fi promise, nu pentru că ar exista pur și simplu. Ele devin, astfel, singurele idealuri abstracte care scot viața noastră pământeană – ternă, frustă și perisabilă – din banalitate, platitudine și insignifianță. Or, ele par tangibile prin îndrăgostire și dragoste efectivă. Însă dezavantajele lor derivă din însuși faptul că ar putea ca, temporar, să creeze „pericolul de a ne face fericiți” (A. de Botton). De aceea, nu-i deloc paradoxal faptul că atunci când suntem îndrăgostiți în cea mai mare măsură, când ne aflăm la doar un pas de fericire, devenim melancolici sau nostalgici. Nostalgia (nostos = reîntoarce; algos = suferință) acționează ca o frână ce ne împiedică să evadăm, prin intermediul îndrăgostirii, din realitate în raiul fericirii absolute, al extazului, loc al iluziei desăvârșite pentru un pământean. Suferința melancoliei ne aduce „acasă”, acolo unde trăim în mod normal, obișnuit, cotidian, în lumea mundană, unde perfecțiunea, absolutul și fericirea supremă nu-și au locul. M. Kundera descrie cu multă subtilitate această trăire, imaginându-și revenirea lui Ulise în Itaca, după un deceniu de peregrinări pline de aventuri, și catalogând-o drept „extazul cunoscutului”. Într-adevăr, îndrăgostirea ne smulge, temporar, din viața cotidiană și ne conduce, prin puterea imaginației, spre tărâmuri noi, necunoscute, deci nesigure. Nesiguranța, incertitudinea, angoasa completează lista senzațiilor prezente în procesul îndrăgostirii. Cioran face referire clară la „momentele de nesiguranță când, într-o iubire născândă, apare presentimentul unui sfârșit sau al unei părăsiri”. (Fiind considerată etapa prealabilă a dragostei sau a iubirii propriu-zise, îndrăgostirea poate fi denumită, evident, „iubire născândă”, așa cum procedează autorul Ispitei de a exista.) Astfel, apare teama de eșec, frica de deziluzie. Dacă „dincolo” nu există nimic? Dacă eșuez? Dacă trăiesc într-o iluzie? De aceea, paratrăsnetul melancoliei vrea să ne atenționeze și să ne spună că, de fapt, atingerea beatitudinii, a fericirii depline reprezintă ceva cu totul extraordinar, ce nu face parte din condiția noastră obișnuită. De aceea, îndrăgostirea se dovedește doar un mijloc excepțional, dar, în ultimă instanță iluzoriu, de a putea spera la fericire, la împlinire, la desăvârșire.

Ar fi o naivitate să credem că putem fi veșnic îndrăgostiți sau să ne imaginăm că iubirea durează la nesfârșit. Nu deținem resursele necesare pentru așa ceva. De fapt, ne îndrăgostim relativ rar și iubim, cu intermitențe, și mai rar. Îndrăgostirile se nasc și mor, la fel cum se întâmplă cu toate lucrurile în lumea noastră supusă trecerii inexorabile a timpului. Însă ele lasă în inima noastră sau în sufletul nostru, de fapt, în memorie, speranța atingerii fericirii, singurul lucru pentru care viața merită cu adevărat trăită. Atunci când avem privilegiul ca ele să se metamorfozeze în iubire sau dragoste propriu-zisă, îndrăgostirile ne ajută, în ciuda fragilității lor, a perisabilității lor și a deziluziilor create, să păstrăm în suflet, altminteri, un cuvânt imposibil de definit și de înțeles, niște miresme delicate ce îmbălsămează inima noastră cicatrizată în lupta nesfârșită pentru atingerea stării de grație. Nostalgia dulce-acrișoară a îndrăgostirilor inexorabil condamnate pierii mai face ca, din când în când, sufletul nostru cu memorie bandajată să-și amintească faptul că, în câteva ocazii, s-a aflat atât de aproape de fructul rezervat doar zeilor sau sfinților.

Deși are de-a face cu imaginația dezlănțuită, îndrăgostirea nu este, înainte de orice, iluzie pură; de fapt, ar trebui s-o definim drept crâmpei de speranță. Ea reprezintă unica noastră posibilitate de a atinge, chiar dacă rar și pentru scurt timp, în orice caz, pe o durată mult mai scurtă decât ne-am dori, iubirea, cea în stare să miște sori și stele, așa cum spune Dante în ultimul vers al Divinei Comedii. Altfel, Rilke ar avea dreptate, iar viața n-ar fi nimic altceva decât visul unui vis.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România