Caută 
1 MIN
Ne-am despărţit, cu o nemîngîiată tristeţe şi cu o durere resimţită ca la plecarea unui părinte, de iubita profesoară şi neasemuita doamnă a cancelariei de elită a Colegiului „Mihai Eminescu” din Iaşi, Iuliana Dorneanu. În cutremurul de percepţie pe care-l declanşează neiertătoarea trecere în nefiinţă a omului luminos şi prezent, adunînd în jurul său iubire şi preţuire, imaginea doamnei profesoare Iuliana Dorneanu se profilează cu pregnanţa şi acuitatea unei memorii afective care depăşeşte orice umbră şi orice distanţă.
Desigur că această memorie vorbeşte, întîi de toate, celor care s-au bucurat de minunata sa misiune în această viaţă, de vocaţia profesorală, de inteligenţa şi distincţia cu care doamna Iuliana Dorneanu a săvîrşit, fără cusur, lucrarea paideică, de o excepţională putere formativă şi creatoare, adresată magnanim cîtorva zeci de generaţii de elevi, care au avut şansa de a o întîlni şi de a o cunoaşte. Profesoară de Chimie, în obişnuita formulă a disciplinei pe care o preda elevilor din ultimele clase ale gimnaziului şi din ciclul superior al Liceului „Mihai Eminescu”, dirigintă exigentă şi modelatoare de comportamente, fără efort şi adesea prin simpla contagiune, graţie unui sobru, în aparenţă, magnetism, care impunea de la sine, directoare adjunctă a Liceului în anii ’80, directoare şi a internatului de elevi (în fapt, mai ales de eleve), doamna Iuliana Dorneanu a fost, în adevăratul înţeles, o prezenţă tutelară în mijlocul acestei comunităţi, care a adorat-o.
În toată această istorie colectivă, deopotrivă resimţită individual, a şcolii ieşene altădată numite „Oltea Doamna”, şcoală de o blîndă aristocraţie „ereditară”, tacit cultivată, fără ostentaţie, dar rămasă marca indelebilă a educaţiei care se practica în clasele de elevi, acţiunea doamnei Iuliana Dorneanu a fost catalizatoare de reuşite olimpice, de alegeri decisive pentru viaţa care se aşternea în faţa tînărului discipol, dar, mai ales, hotărîtoare pentru acel punct de inflexiune care înseamnă intrarea în viaţa adultă, profesională. Gratitudinea elevilor formaţi de doamna Iuliana Dorneanu se exprimă astăzi spontan, la simpla pomenire a numelui domniei sale. Vorbesc cu veneraţie despre datoria pe care o au faţă de profesoara lor, dragă şi neuitată, în primul rînd medicii ieşeni, unii ajunşi, la rîndul lor, profesori universitari şi practicieni renumiţi, care au şi reacţionat exemplar la auzul teribilei veşti a suferinţei doamnei Iuliana Dorneanu. Pe lîngă aceştia, o comunitate de intelectuali care formează, în legături indestructibile, moştenirea acestei şcoli care şi-a iubit elevii, i-a păstrat în preajmă, i-a adus înapoi, i-a cultivat, oameni de toate profesiile au întreţinut imaginea, aproape legendară, a eleganţei absolute a acestei profesoare. Laitmotivul proiecţiei este legat din felul în care Doamna Iuliana Dorneanu, slujind cu nobleţe scopul de preţ, neechivoc, al educaţiei umane, a trecut, neatinsă de timp, ci doar de aureola ei, prin viaţa noastră. În mijlocul tuturor transformărilor celorlalţi, după decenii, s-a arătat privirii şi amintirii la fel: superb înaltă, de o distincţie naturală extraordinară, purtînd o frumuseţe de clasă rară. Un singur unghi se restrînge pentru mine, fiindcă nu am avut-o profesoară. Sora mea însă, Rodica Dincă Ellison, profesoară de fizică şi ştiinţe în Canada, s-a bucurat de misiunea, inteligenţa şi dragostea Profesoarei ei. O cunosc, astfel, în toate, uimitoarele puteri ale prestanţei, decenţei, preseverenţei, demnităţii cu care impunea tuturor. Cu un zîmbet nereţinut, îmi închipui chiar şi unicul moment consemnat, de ieşire din fire, cum un caiet a zburat din mîna sa pe geamul deschis, dincolo de care, dată fiind înălţimea de colină a Liceului, trebuie să fi plutit îndelung, precum fulgul rotitor şi coborîtor din „Forrest Gump”. Dacă eu nu pot s-o „văd” în acest rol prin experienţă directă, mărturia mea vine din zecile de ani în care am fost în preajma sa, de la grădina de neatinsă prospeţime a memoriei Liceului, pînă la proximitatea întîmplătoare a locuinţelor şi la vecinătatea de scară, în Independenţei, de unde drumul spre şcoală trece pe lîngă biserici şi, urcînd pe str. Octav Botez, coboară în unghi închis spre una din porţile din spate ale liceului. Pe acest drum o va fi dus de mînă pe micuţa Corina, într-o dimineaţă, sora mea, rugată de Doamna Dorneanu, cînd s-au întîlnit în scară. Trebuie să fi fost pe deplin încrezătoare, să i-o fi încredinţat.
Doamna noastră, odihniţi-vă lin!
Lăcrămioara Petrescu este profesor universitar dr. la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
