Înmulţirea talanţilor

Emilia a primit o ofertă dinafară, iar după scurtă vreme l-a anunţat pe Andrei că drumurile lor se despart. Era atât de tulburat încât mi-a cerut să-l îndrum spre o mănăstire, unde spera să-şi găsească liniştea sufletească. Am recurs la toate mijloacele persuasiunii pedagogice ca să-l conving să-şi schimbe planul. O făceam şi din teama că aş putea eu să cad în balanţa destinului său. Am sperat până în ultima clipă că mama lui ar putea avea mai mult succes, dar m-a convins că nimic nu se mai putea face. Cu inima îndoită i-am trimis o epistolă egumenului unui schit din Munţii Moldovei, rugându-l să-l cerceteze cu luare aminte. Aveam încredere în profunzimea spirituală a bătrânului duhovnic. Dar în sinea mea am sperat mereu că asprimea vieţii monahale îl va convinge să se întoarcă în lume. Însă lumea aceea nu era deloc prietenoasă, semănând mai mult cu o junglă.

Ne-am despărţit cu lacrimi în ochi, de parcă aş fi pierdut definitiv pe cineva drag. Nu am aflat niciodată care vor fi fost încercările sufleteşti prin care a trecut, dar bătrânul duhovnic l-a îndrăgit şi l-a înfiat, reuşind să-i deschidă baierile inimii. Andrei a tăiat aproape toate legăturile cu lumea de dincolo de ziduri cu o voinţă de fier şi o tenacitate pe care nu i le bănuiam. Când, peste ani, l-am reîntâlnit, devenise călugărul Ambrozie, iar din tânărul luminos de odinioară mai supravieţuise doar privirea melancolică. Vorbirea îi era măsurată şi gesturile calculate. Părea că e acolo de când lumea, în vreme ce lumea de dinafară era străină şi rece.

Egumenul îi dăduse ascultare la stâna din crucea muntelui. I-am cerut îngăduinţă să-l însoţesc, iar el a acceptat uşor stingher. Când l-am întrebat despre vioară m-a privit oarecum încurcat, de parcă i-aş fi citit gândurile. Mi-a făcut un semn conspirativ, invitându-mă la discreţie şi luare aminte, doar la mănăstire vioara este prohibită. Cine ar fi îngăduit un menestrel în obşte? Am devenit complici. La coliba din munte ne aşteptau mioarele şi un tânăr rasofor, ucenicul lui. Ambrozie a scos vioara de sub dulama, şi-a îndreptat privirile spre înaltul cerului, de parcă ar fi aşteptat îngăduinţă, şi cu o precizie de mare artist a început să cânte superba Sonata a III-a a lui George Enescu. Ador această piesă, am ascultat-o în repetate rânduri, dar parcă niciodată nu a sunat mai duios şi mai sfâşietor decât acolo, între culmile munţilor, apoape de Dumnezeu. Trupul lui Ambrozie se făcuse una cu vioara, arcuşul aluneca ferm pe corzi, în vreme ce sunetele vibrau înălţător. Ambrozie părea să cânte pentru îngeri. La sfârşit a căzut într-o tăcere adâncă. Era transfigurat de emoţie şi părea transpus într-o altă lume, doar a lui, a muzicii şi a îngerilor.

La întoarcere am poposit la bătrânul duhovnic, încercând să-l descos în privinţa lui Ambrozie. Bătrânul mi-a citit gândul dintr-o ochire, mărturisindu-mi: „Oare îşi închipuie Ambroize că vioara e taina lui şi a mioarelor? Păi cum să nu ştiu, de vreme ce de acolo, din înălţimi, muzica răzbate până la vale! Dar cum aş putea eu, nevrednicul, să-i pun căpăstru, când şi îngerii trebuie să tresalte de bucurie! Oare nu tot Domnul, în nemărginita Lui iubire, l-a binecuvântat cu aşa har? Şi să-ţi mai spun ceva, dacă tot eşti curios: şi mie îmi place muzica, altfel poate aş fi mai ursuz. Lui Dumnezeu îi înălţăm cântări după tipicul nostru bisericesc, dar Ambrozie este un dar binecuvântat de El. El îşi închipuie că vioara e secretul lui. De-ar şti de câte ori ne furişam prin marginea poienii, ca să ne delectăm cu harul lui! Da, ştii ceva, Pahomie – striga părintele către ucenicul lui – ia pofteşte-l pe cântăreţ încoace!”

Ambrozie se înfăţisa degrabă, cu un aer uşor buimac. Încremenesc la gândul că m-ar putea bănui de aflarea tainei lui. Părintele nu lăsa însă să se închege bănuieli imaginare şi se adresă cu o blândeţe fermă: frate Ambrozie, da cum credeai că au aflat îngerii şi mioarele de vioara ta, iar noi nu? Au crezi că suntem surzi? Ia adu scripca încoace, că am o ascultare pentru tine! Vine Crăciunul, iar tu să-i aduci slava lui Dumnezeu colindându-L. Să pregăteşti un concert pentru Naşterea Domnului, să văd şi eu dacă o să-mi meargă duhul ca de popă tuns! Ambrozie căzu secerat la picioarele bătrânului, săruntându-i dreapta. Chipu-i luminos părea să spună că o grea povară i s-a luat de pe suflet.

La agapa de după slujba Naşterii Domnului, egumenul pofti lumea să mai zăbovească o vreme, ca să asculte nişte colinzi. Atunci când Ambrozie începu să cânte, obştea rămase cu răsuflarea tăiată. Ambrozie cântă colinzi din lumea largă, meşteşugite pe sunet de vioară. Părintele radia de fericire, convins că a făcut doar ascultare, iar muzica lui Ambrozie este pentru slava lui Dumnezeu. Iar drept încheiere, rosti cu luare aminte: Au nu ne-a învăţat Mântuitorul să înmulţim talanţii, iar nu să-i îngropăm?

Mihai Dorin este istoric şi publicist