Înţeleg românii greşit turismul?

De-a lungul celor 17 ani petrecuţi în România, am avut nenumărate conversaţii cu oameni care deţin pensiuni, hoteluri şi restaurante; cu primari din sate şi oraşe şi chiar cu un ministru al Turismului. Toate aceste persoane au reacţionat la fel la sfaturile mele despre industria turismului: devin defensivi şi nu vor nici măcar să asculte idei noi.

Nu am întâlnit pe nimeni din turismul românesc care să fie interesat de perspectiva mea – un individ care vrea să călătorească de unul singur cu bicicleta, să facă autostopul, să-şi ridice cortul undeva sau să se cazeze la hosteluri sau la familii obişnuite, în case tradiţionale care nu au fost omogenizate cu mobilier produs în masă.

E clar că tipul de turism „individual” pe care îl practic eu pur şi simplu nu e înţeles de oamenii din sectorul turistic românesc. Aceştia tind să vadă afacerea mai curând în termenii „turismului în masă”: staţiuni enorme, precum Mamaia şi Poiana Braşov.

Turismul în masă există cu siguranţă în România şi merge destul de bine. Tocmai m-am îmbăiat într-un bazin cu sulf în Călimăneşti şi ador aerul vechi şi comunist al locului. Un număr mare de români cu venituri mici, precum pensionari şi persoane care suferă de diferite afecţiuni, primesc bilete gratuite la aceste băi, iar asta mi se pare excelent. În ţara mea (Marea Britanie) nu cred că primeşte cineva vreo vacanţă gratuită şi, drept urmare, cei care au cea mai mare nevoie de aşa ceva – săracii, vârstnicii şi suferinzii – nu au parte de ea.

Oportunitatea lipsă

Turismul e printre cele mai mari industrii din lume, reprezentând circa 10% din PIB-ul global. Organizaţia Mondială a Turismului, agenţie a Naţiunilor Unite, spune că „turismul egalează sau chiar întrece volumul exporturilor de petrol, produse alimentare sau automobile… Această creştere merge mână în mână cu o diversificare sporită…”.‎

Neînţelegând industria şi concentrându-se exclusiv asupra turismului în masă, România ratează o oportunitate uriaşă de afaceri. Respingând tipul de turism individual pe care eu îl ador – de pildă, să stau în case tradiţionale la ţară, în Moldova -, nu sunt lansate mii de potenţiale microafaceri. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă fiecare sat ar avea cel puţin o pensiune tradiţională şi un loc pentru camping – iar toate ar putea fi promovate pe Google Maps şi prin alte servicii online gratuite.

Dar oamenilor care au case în locaţii frumoase li se spune că trebuie să le dărâme şi să construiască un hotel modern dacă vor să atragă turişti – deoarece cu toţii ne dorim (se pare) clădiri moderne urâte, televiziune prin cablu şi un bar. Dar, privind lucrurile prin prisma afacerilor, de ce să investeşti într-o nouă clădire uriaşă, când tot ce trebuie să faci este să aranjezi puţin camera liberă şi să împarţi mesele pe care le pregăteşti oricum? Vrem să mâncăm sarmale, ciorbă, legume proaspete din piaţă şi ceai din grădină, nu produse congelate şi băuturi acidulate de la Kaufland.

Cealaltă oportunitate de afaceri care apare în România este hostelul – la aproape un secol după ce a început să fie des întâlnit în oraşele din Europa de Vest. Hostelul este un apartament (sau o casă) cu paturi suprapuse în camere, bucătărie şi băi comune. Tariful este de obicei în jur de 10 euro pe noapte, paza e bună (nu am auzit de niciun jaf petrecut la un hostel), iar eu chiar prefer hostelurile în locul hotelurilor, deoarece şansele de a întâlni oameni sunt mult mai mari.

Hostelurile din Europa de Vest unde am stat sunt foarte mari, dar multe dintre cele româneşti sunt în apartamente – ceea ce e în regulă. Ar trebui să existe cel puţin unul în fiecare oraş din ţară, deoarece constituie o opţiune utilă şi ieftină pentru turişti.

Am stat în două hosteluri la Bucureşti; unul dintre ele era prietenos, mare şi ultracentral (Midlands Hostel), iar la celălalt am fost tratat cu o aroganţă surprinzătoare (Umbrella Hostel). Ceilalţi oaspeţi erau din aceia „cu rucsacul în spate”, cărora le place să petreacă noaptea şi să doarmă ziua – lucru ideal pentru mine, căci mă trezeam dimineaţa devreme şi foloseam bucătăria pustie ca birou temporar.

La Iaşi am stat la Andrei Hostel, care e chiar în spatele spitalului de pe Copou, şi a fost „ieftin şi primitor”, cum spunem noi, britanicii. Oaspeţii erau români de la sat veniţi în oraş pentru vreo intervenţie chirurgicală neplăcută şi studenţi arabi care îl foloseau drept bază temporară până să închirieze un apartament. Ne-am înţeles bine cu toţii şi ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că proprietarii aveau o cutie în care puneai un plic cu un formular completat, împreună cu 50 RON, cât e tariful pe noapte! Ce modalitate grozavă de a economisi bani reducând costurile de personal!

Speranţa mea este că românii nu vor mai considera turismul drept o afacere ce necesită milioane de euro şi care trebuie susţinută prin investiţii strategice majore în infrastructură şi că-şi vor da seama că există numeroşi oameni care ar vrea să fie găzduiţi într-o casă tradiţională la ţară sau să-şi ridice cortul într-o poiană din pădure şi să profite de ocazia pe care noi, cei din Vest, am pierdut-o cu multe generaţii în urmă – aceea de a se apropia mai mult de natură.  

Traducere de Lucia Popovici

Rupert Wolfe Murray scrie jurnale de călătorie, este consultant strategic de PR şi consultant în proiecte europene în România. Îi puteţi vizita blogul la www.wolfemurray.com