Ion Creangă evacuat din Bojdeucă

O cumpărase după caterisirea lui din biserică, parcă anume ca să îi amintească până la sfârşitul călătoriei lui pământene că a rămas statornic ţăranul de la Humuleşti, mutat pentru niscaiva trebur în târgul Ieşilor, dintre care cea mai importantă a fost intrarea lui în istoria mare a literaturii. Sufletul tainic al casei copilăriei de la Humuleşti s-a întrupat în Bojdeuca ieşeană. Nici dacă ar fi căutat-o cu lumânarea nu ar fi găsit ceva mai meşteşugit care să îi ţină de acoperiş. Iar în tainica Bojdeucă, aşa cum el însuşi a botezat-o, Dumnezeu a rânduit să se întâlnească două din geniile emblematice ale noastre: el, Nică a lui Ştefan Apetrei şi Mihai Eminescu. Eu îndrăznesc să spun că dacă Bojdeuca nu ar fi existat, această prietenie unică şi uimitoare din istoria literaturii române, care nu cunoaşte prea multe prietenii adevărate, ci mai ales invidie şi discordie, nu ar fi intrat în Cartea de Aur a culturii noastre. Se vor fi întâlnind cei doi pe la şedinţele de la Junimea ori la crâşmele din dealul Buciumului, dar nicăieri nu erau acasă, ca la Bojdeucă.

Casa aceasta nu doar că păstra amprenta amintirilor celor două personalităţi de geniu ale literaturii române, dar în timp ea a dobândit aureola unui loc magic şi parcă predestinat să ne însoţească şi pe noi în istorie. Nu sunt eu nici primul, nici ultimul care este convins că în Bojdeucă e ceva autentic din sufletul nostru colectiv, din felul nostru de a fi şi de a ne raporta la timpul lui. Bojdeuca a devenit o emblemă naţională, mai puternică şi mai iubită decât orice altă zidire din România. În ţărănia şi în fragilitatea ei este ceva din fiinţa şi din fibra noastră naţională. Cetăţi s-au făcut şi se vor mai face poate, palate s-au înălţat şi poate se vor mai înălţa pentru a glorifica vreun şef de stat ori potentat năzuind să îşi pecetluiască intratrea în istorie, dar o casă de pământ în tainiţa căreia să se întâlnească la aceeaşi masă alte legende ale neamului sunt foarte sceptic că s-ar mai putea ridica vreodată. Pentru că ţăranii se vor topi curând, dacă nu s-a şi întâmplat deja, iar ţărănia a ajuns un lucru de ocară. Rămâne o taină ce vor fi vorovind Eminescu şi Creangă în răcoarea Bojdeucii. Şi ce îi va fi spus cel mai profund român din câţi s-au întrupat vreodată celui mai autentic ţăran din câţi a zămislit neamul nostru de ţărani.

Nu mi-am propus să scriu un studiu despre firea şi felul de a fi a neamului nostru. Au făcut-o alţii, înaintea mea şi cu mult folos. Am încercat să evoc însă cum a reuşit modesta Bojdeucă din Ţicău să devină o emblemă a sufletului românesc şi loc magic în istoria literaturii. Casa aceasta avea suflet, nu doar istorie şi poveste. Bojdeuca era locul esenţial în care orice român se putea întâlni cu copilăria. Iar Nică a lui Ştefan Apetrei îi aştepta acolo, ca să îi îndrume pe uliţele copilăriei şi să mai spere că dacă mai salvăm ceva din sufletul nostru de copil înseamnă că nu am murit definitiv.

Fără sufletul acesta inconfundabil, fără pietrele răsfirate în neorânduiala aparentă în ogradă, fără copacii care o încadrau, fără florile care înmiresmau aerul, fără nimic din ce ar mai putea aminti de vechea Bojdeucă, povestea casei se sfârşeşte acum definitiv. Bojdeuca nu era un loc în care să inventezi soluţii spectaculoase şi serbede, precum şcoala lui Violet le Duc, din veacul al XIX-lea, care a elaborat un concept raţionalist de reinventare butaforică a monumentului istoric. Au rezultat monumente de operetă, adică falsificate în materia şi în spiritul lor. Metoda lui a fost între timp abandonată. Dar la noi, atunci când se întâlnesc prostia, fudulia, incultura şi politicianismul, în lipsa spiritului civic şi a celui critic, totul devine posibil. Pentru că în cazul Bojdeucii care adăpostea în tainiţele ei una din cele mai frumoase poveşti ale noastre trebuiau convocate pentru restaurare cei mai buni specialişti pe care ţara îi mai are, nu ofilitele glorii locale crescute, vorba lui Eminescu „la uşa cafenelei”. Nu în pixul lui Alexe şi al altor nulităţi, asemenea lui, trebuia să stea soluţia de restaurare a monumentului. Banii nu au nici o valoare dacă nu adaugi competenţă, conştiinţă şi suflet în actul restuituirii valorilor trecutului. Prinşi cu „ocaua mică” şi cu incompetenţa la vedere, marionetele politice de la sediul cu săgeata galbenă veştejită de pe Bahlui se dau de ceasul morţii că ei s-au acoperit de avize şi au salvat de la prăbuşire iminentă Bojdeuca. Nulităţile s-au adunat ca să rezolve o problemă atât de delicată şi incomparabil mai complicată decât dacă ai restaura palatul neogotic al Sturdzeştilor de la Miclăuşeni. S-au strâns ciorchine, încercând să justifice superficialitatea şi neprofesionalismul soluţiei „salvării” Bojdeucii. Au salvat-o de au terminat-o!

Poţi pune ferestre noi la un palat, poţi folosi materiale de lux, poţi trăda pe ici, pe colo, dar nu poţi să distrugi sufletul Bojdeucii punând o plăcintă de acoperiş peste casa scundă, astfel încât aceasta să pară şi mai pitică, renunţând la pantele repezi care elanşau monumentul. Cum poţi să extinzi cornişa făcând astfel ca Bojdeuca nouă să devină o pastişă a celei vechi? Cum poţi să reduci totul la o liniaritate orizontală stupidă, peste care să trânteşti un acoperiş penibil şi cu o geometrie a sitei absolut banală? În fine, cum poţi să elimini complet arhitectura peisageră din incinta Bojdeucii, sărăcind-o astfel până la caricariturizare? Mai este aceasta Bojdeuca cu suflet şi cu poveste a lui Creangă? Iar la toate acestea se mai adaugă piatra aşezată ca pe pietonalul Ştefan cel Mare ori materiale de construcţie de ultimă generaţie. Vine apoi gazonul englezesc, care delimitează mareea de pietre ce înlocuiesc vegetaţia. Câţiva arhitecţi de patrimoniu, doi-trei ingineri specializaţi în consolidări, în fine o echipă de meşteri-ţărani s-ar fi completat şi ar fi salvat monumentul de la distrugere. Dar nu, ţâfna nulităţilor liberale trebuia etalată indecent şi iresponsabil în văzul lumii! Iar în locul Bojdeucii avem astăzi butaforia de la Ţicău. Din jocul perfid al mediocrităţii politice strigătoare la cer şi complicitatea unor aşa-zişi specialişti, plus indiferenţa elitelor culturale ieşene, care în mare parte au preferat tăcerea, de parcă ar fi racordate la robinetul cu bani a lui Alexe-tablă, a rezultat catastrofa de la Bojdeucă. Nici o altă restaurare anterioară nu a fost mai neinspirată şi mai iraţională. Nici una nu a mers cu experimentul marcurtizant până la dezastrul de la recenta consolidare, pentru că restaurare nu-i putem spune.

Va da cineva samă pentru această crimă culturală? Evident nu, doar o mână spală pe alta, iar pesediştii şi liberalii sunt prieteni la cataramă când vine vorba să ascundă probele eşecului. Dacă ar fi venit un architect de la Moscova, format la şcoala formalismului sovietic de tip mancurt nu ar fi reuşit mai mult decât echipa Alexe-tablă şi complicii. Iar Muraru recurge indecent la argumentul cu autoritate. Sărmanul, toate funcţiile le-a obţinut prin recomandare politică, iar el crede că acestea i-au conferit şi competenţă!

Şi astfel, ceea ce nu au reuşit comuniştii într-o jumătate de veac, au reuşit azi şi dintr-o ochire liberalii de strânsură de pe Bahlui. Stigmatul li se cuvine cu asupra de măsură. Dar asta nu rezolvă problema. Dacă nu ar fi complici cu nulităţile patente, intelectualii ieşeni ar trebui să le ceară demisia potentaţilor care au compromis definitiv un monument de suflet al neamului. Sper să o facă poporul prin votul lui!

Mihai Dorin este istoric şi publicist