Izolare

*

Desigur, poţi izola din punct de vedere economic o ţară cum ar fi, să zicem, Bulgaria, Albania sau România (şi aici mă refer în special la România din ultima perioadă comunistă). Sau cum e acum Coreea de Nord. Vor exista, desigur, şi anumite efecte, dar la nivel continental sau la nivel global ele vor fi aproape insignifiante. E posibil ca economia acestor ţări să nu reziste şi regimurile totalitare să cadă. Însă atunci când vei încerca să izolezi o ţară întinsă pe două continente cum e Rusia, care are resurse de materii prime cât alte trei continente, sau dacă vei încerca să izolezi o ţară cu o economie puternică şi o populaţie reprezentând aproape 18% din populaţia lumii, cum e China, efortul – afirmă economişti – s-ar putea să fie mai mare decât efectele produse. Interzicerea importului şi a exportului de materii prime şi de mărfuri din astfel de ţari s-ar putea să dea toată economia lumii peste cap, provocând crize în lanţ şi nemulţumiri în masă la fel de devastatoare precum un război atomic.

O astfel de politică nu poate fi decât de scurtă durată. Prelungite în timp, sancţiunile vor avea efectul unui bumerang sau cel al unui uragan.

Când lucrezi cu legea numerelor mari şi o aplici la nivelul mulţimilor sau la nivelul fenomenelor economice, trebui să te gândeşti la corespondenţa biunivocă care se produce dintre bătaia aripilor unui fluture – în cazul nostru decidentul politic – şi posibilul tsunami pe care îl poţi provoca întâi la celălalt capăt al lumii, apoi şi pe propriul tău continent.

*

Întrebat fiind ce părere are despre Revoluţia Franceză şi despre liderii acesteia, unul din marii conducători ai Chinei, urmaşul lui Mao, Deng Xiaoping (sper să nu mă înşele memoria) a spus: „A trecut prea puţin timp de atunci şi până acum ca să-mi formez o părere cât de cât obiectivă”.

La prima vedere, răspunsul liderului chinez pare o butadă, menită să ocolească realitatea. Trecuseră, totuşi, aproape de 200 de ani de la izbucnirea Revoluţiei Franceze (1789) şi până în anul când Deng Xiaoping şi-a început reformele economice în China, făcând un melanj suportabil între ideologia de partid şi economia de piaţă socialistă, fapt care a dus la o dezvoltare fără precedent a ţării sale, China devenind în prezent a doua putere economică a lumii.

Pentru China însă 200 de ani nu e un timp prea lung. Istoria milenară a Chinei îi determină pe liderii chinezi să pună evenimentele trecutului într-o ecuaţie în care apare şi o necunoscută: viitorul. Această necunoscută poate schimba oricând perspectiva asupra evenimentelor ce s-au derulat în trecut. Chiar într-un trecut îndepărtat.

Alta, de pildă, era la chinezi percepţia asupra Revoluţiei Franceze în timpul ultimului împărat al Chinei, alta în timpul lui Mao, şi alta în timpul lui Deng.

Acelaşi lucru am putea spune şi despre percepţia pe care o avem noi, românii, asupra Revoluţiei Franceze, eveniment istoric care a schimbat radical lumea. Alta era percepţia noastră în perioada monarhiei, alta în perioada comunistă, şi alta e acum.

Cum vom vedea această revoluţie peste 100 sau 200 de ani nu ştim.

Percepţia generaţiilor care vor trăi în acel timp va depinde de modelul de societate adoptat peste 100 sau 200 de ani şi de evenimentele ce se vor succeda pe scena istoriei în tot acest interval de timp.

Prin urmare, Deng a avut dreptate sau n-a avut?!

Tind să cred că a avut.

Plecând de la această premisă, cum am putea judeca evenimentele pe care le trăim în prezent? Cât de hazardată şi de înşelătoare e opinia noastră asupra lor?! Oare bunul simţ şi intuiţia ne pot salva să nu cădem în plasa subiectivismului şi a manipulărilor pe care mass media şi reţelele de socializare, dar şi alte entităţi, le ţes deasupra noastră, determinându-ne să vedem doar o mică parte din adevăr şi din ororile pe care le trăim?!

Ce am putea să spunem, de pildă, dacă luăm în calcul această perspectivă despre pandemie? Sau despre războiul din Ucraina care abia a început, dar nu ştim cum se va termina…

*

Chiar dacă bolnavii incurabili de la Spitalul Socola, cei care stau închişi după gratii, ar fi pus din întâmplare mâna pe putere, cred ar fi condus lumea cu mai multă grijă decât liderii care se ocupă în prezent de soarta noastră. Căci tot ce se petrece în jur seamănă cu un film sau cu o piesă de teatru în care nebunia se accentuează în fiecare act, atingând un punct critic. Ameninţările au atins un punct maximum. Există o limită a terorii dincolo de care nu se poate trece. Dar această limită a fost de mult depăşită. Lumea alunecă spre haos. Ordinea mondială a devenit dezordine. Şi nu una oarecare, ci una controlată. Totul pare să se desfăşoare după un scenariu prestabilit.

Să punem în ecuaţia doar cele câteva evenimente petrecute pe parcursul ultimilor doi ani. A fost pandemia, succedându-se în mai multe valuri. Apoi a apărut criza energetică, aşa, ca din senin. Urmată de anunţul unui blackout continental şi pregătirea populaţiei pentru a putea face faţă crizei totale de curent. Şi ajungând aici, trebuie să vă atrag atenţia că accentul nu se pune pe „blackout”-ul anunţat, ci pe cuvântul „pregătire”. Şi asta în momentul în care Europa se află în plin război.

Probabil că cineva vrea să ne determine să trăim într-o teamă permanentă şi să ne gândim la lucruri dintre cele mai cumplite. Cum ar fi războiul extins la nivel global sau la iminenta conflagraţie nucleară.

Tot în această perioadă apare la orizont o altă ameninţare: criza alimentară. Foametea, adică. Oare vom ajunge la canibalism?

Tind să se repete, într-un timp mult mai scurt, dramele prin care omenirea a trecut de-a lungul secolului ce abia s-a scurs, lăsând în urmă multe orori, şi multe tragedii. Şi atunci au fost şi pandemii, şi crize, şi războaie devastatoare, inclusiv bombardament atomic.

Au existat apoi şi lagăre de exterminare, şi Gulag-uri, şi procesele. Astăzi, lumea pare să repete acelaşi scenariu, ce se desfăşoară însă într-un ritm mult mai accelerat. Ni se pregăteşte ceva, nu ştim exact ce. Scenariul e apocaliptic. E ca şi cum am aştepta venirea Anticristului în lume. Sau o întâlnire cu fiinţe extraterestre pogorâte din alte galaxii, făcute din praf stelar, care au nevoie de surse de energie foarte puternice pentru a supravieţui. De aici, poate, şi blackout-ul anunţat, şi ştirile legate de războiul nuclear. Probabil că astfel de fiinţe au nevoie de radiaţii pentru a se aclimatiza.

Se spune că istoria e scrisă de câştigători. Desigur că da. Problema e însă alta: ea e făcută în mare parte de nebuni. De nebuni ce vor să domine lumea. Din cauza aceasta, pentru oamenii obişnuiţi, momentele de cumpănă ale istoriei se aseamănă cu clipe de coşmar.

*

Marea Britanie – după cum a afirmat recent, bravând în stilul său sadic premierul Boris Johnson – pentru a opri traficul de emigranţi ilegali ce traversează Canalul Mânecii, încercând să-şi găsească azil pe teritoriul Angliei, e pe cale să adopte o politică mult mai dură, menită să ţină fluxul de emigranţi la distanţă. În acest sens, premierul Marii Britanii s-a gândit să dirijeze pe o parte dintre solicitanţii de azil – „într-un mod rapid şi uman”, după cum spune domnia sa – spre Rwanda sau înapoi în ţara origine.

Marşând pe ideea sa, în faţa criticilor făcute de opoziţie în Parlamentul Britanic, premierul Boris Johnson a afirmat Rwanda este „una dintre cele mai sigure ţări din lume”, adăugând totuşi că riscul de a ajunge în Rwanda s-ar putea dovedi un „factor descurajant pentru mulţi emigranţi”, care se vor gândi de mai multe ori înainte de a încerca să vină pe căi clandestine pe teritoriul Engliterei.

Cât de sigură ca ţară e Republica Rwanda nu ne putem pronunţa. Boris Johnson ne spune că e sigură. Probabil că domnia sa a fost colo la o vânătoare de lei sau rinoceri şi ştie ce vorbeşte. Noi nu am fost. Şi nici nu ştim dacă o să ajungem vreodată. Nici măcar în calitate de imigranţi ce ar fi trecut clandestin Canalul Mânecii, pentru ca apoi să fie trimis de regimul Boris Johnson, drept învăţătură de minte, în Rwanda.

Ceea ce ştim e faptul că această ţară africană de mărimea Belgiei, aflată mult timp sub protectoratul său, cu o populaţie de circa 11 milioane de locuitori, e una dintre cele mai sărace ţări din lume. Mai ştim că aici a avut loc în vara anului 1994 cu un genocid soldat cu 1 milion de victime, aparţinând în marea lor majoritate etniei Tutsi, în urma unui război sângeros între două triburi rivale, Tutsi şi Hutu. Genocidul a avut loc în momentul în care Rwanda se afla o misiune ONU. Mai ştim, de asemenea, că Rwanda are un climat ecuatorial musonic şi că fauna este constituită în marea majoritate din elefanţi, zebre, maimuţe, girafe, rinoceri, hipopotami, lei, leoparzi, hiene, crocodili şi alte animale specifice zonelor africane.

Prin urmare, într-o astfel de ţară vrea să dirijeze imigraţia dl. Boris Johnson. Probabil şi pe mulţi dintre refugiaţii ucraineni ce nu primesc aviz din partea guvernului Marii Britanii şi încearcă să pătrundă, traversând clandestin Canalul Mânecii pentru a debarca pe ţărmurile Angliei. Probabil că perspectiva de a ajunge în Rwanda îi va determina pe mulţi să se întoarcă pe frontul din Ucraina.

Cinism, sfidare gratuită, nebunie? Cum putem interpreta gestul premierului Marii Britanii? Cât circ pe seama tragediei unor semeni?!

Nichita Danilov este scriitor şi publicist