Justificările justiţiei

Puţină lume ştie ce este Curtea Constituţională. Cei mai mulţi au convingerea, datorată activităţii susţinute a acestui organism în orizontul deciziilor politice, că această instituţie conduce de fapt România. Faptul că în cele mai înverşunate contre politice s-a apelat la cei nouă judecători cu mandate de nouă ani fiecare, a lăsat impresia că aceştia sunt mai presus de preşedintele ales, de parlament şi de guvern. Mai mult, cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri, chiar dintre cei educaţi şi necititori de tabloide, cred că aceasta ar fi cea mai înaltă instanţă de judecată, infailibilă şi definitivă pentru că tranşează dispute care par ireconciliabile şi, mai mult, îndrăzneşte să oblige preşedintele să execute deciziile lor publicate în Monitorul Oficial, aşa cum ultima instanţă de judecată emite finalmente, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărâri definitive şi executorii. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa.

Curtea Constituţională nu face parte din puterea judecătorească! Ea nu judecă propriu-zis, ci doar analizează în ce măsură legile, tratatele semnate de România, alegerile sau dispoziţiile guvernului ori ale autorităţilor locale respectă litera şi spiritul Constituţiei. Aleşi de clasa politică, în încercarea de a menţine un echilibru care să evite interpretările partizane, judecătorii acestui organism al statului dezbat, cu majoritate simplă, cum să interpreteze prevederile constituţionale puse în discuţie de proiectele legislative ale parlamentului sau de diverse acte şi regulamente cu jurisdicţie în ţara noastră. Decizia de neconstituţionalitate face ca prevederile sancţionate să înceteze în 45 de zile şi să producă rediscutarea lor. Însă, judecata magistraţilor constituţionali a fost de multe ori controversată şi, din păcate, obedienţa politică a membrilor acestei curţi a fost, cel puţin în ultimii ani, stridentă fapt care a generat opinii divergente la soluţiile adoptate de judecători. Creată printr-o lege dedicată ca urmare a cerinţelor prevăzute în Constituţia lui Ion Iliescu, lege modificată în timpul majorităţii parlamentare a Regimului Dragnea -prin care se ofereau magistraţilor acestei curţi privilegii şi imunităţi care, culmea!, nu erau constituţionale -, această instituţie şi-a depăşit cu mult rolul de „gardian” al bunei respectări a legii fundamentale devenind în mod neaşteptat un instrument politic care a luat decizii, de regulă, în favoarea partidului care era reprezentat majoritar acum între „cei nouă”, partid care, după cum am arătat, le-a creat cu bună ştiinţă privilegii. De unde însă a venit această neobişnuită putere a „noului CC”, cum a mai fost ea numită?

Între cele douăsprezece atribuţii pe care art. 146 din Constituţie le stabileşte pentru această autoritate publică, există una care a determinat o mulţime de controverse şi care, pentru multă lume, este nelalocul lui: „e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice”. Deci, pe scurt, de aici provine puterea curţii, din desemnarea ei, în Constituţie, cu acest rol de soluţionare a presupuselor conflicte între instituţiile statului, termen rămas ambiguu şi care a generat multiple dezbateri. Dacă rolul curţii a fost benefic şi a ţinut cont de interesul public în cazul celor două încercări de „lovitură de stat parlamentară” (când o majoritate politică din parlament a încercat samavolnic, netemeinic şi nelegal, să întoarcă decizia majorităţii votanţilor care au ales preşedintele republicii), apreciind corect neconstituţionalitatea acelor demersuri, au fost şi cazuri în care partizanatul politic al membrilor a prevalat în faţa dreptei judecăţi şi a interesului public. Bunăoară, în cazul scandalos, de manual, al demiterii Laurei Codruţa Kovesi (dar, despre asta, poate altă dată!).

În acest context, în care percepţia hotărârilor Curţii Constituţionale este mixtă, fiind de multe ori suspectată de joc politic inelegant, trebuie salutată o hotărâre recentă care, pentru mine cel puţin, este una cu efecte benefice într-o zonă vitală statului de drept şi unui regim democratic real: justiţia. Astfel, miercuri 7 aprilie, Curtea Constituţională a decis că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti penale definitive fără motivarea sa scrisă este neconstituţională şi încalcă dreptul la justiţie şi la un proces echitabil, iar hotărârea judecătorească trebuie redactată chiar la data pronunţării ei. Cei care au avut de-a face cu tribunalele din România ştiu că, din cauze diverse (supraaglomerare, comoditate, dispreţ faţă de cetăţean etc.) sentinţele nu sunt, de regulă, însoţite de motivări atunci când sunt pronunţate în instanţă, inculpaţii fiind de multe ori trimişi direct în închisoare doar pe baza unei minute citite de preşedintele de complet, căci Codul de Procedură Penală a fost modificat, la presiunea magistraţilor, astfel încât motivarea să poată fi redactată mai târziu (90 sau 120 de zile, dar au fost multe cazuri în care era amânată, cu anii, iar vinovaţii nu puteau fi traşi la răspundere în niciun fel). Pentru mine ca nespecialist, dar ca un cetăţean informat ce mă aflu, această stare de fapt întrunea condiţiile necesare pentru ca subiecţii judecăţilor să poată reclama, la instanţele internaţionale, că nu au avut parte de un proces corect. În motivarea lor, judecătorii constituţionali subliniază chiar acest lucru: „Curtea a reţinut că redactarea hotărârii judecătoreşti penale (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei) dispuse în cauză lipseşte persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil”. Mai mult, sancţionând drept neconstituţionale modificările din Codul de Procedură Penală obligă parlamentarii să-l refacă în acord cu decizia amintită şi obligă instanţele ca „hotărârea să fie redactată şi motivată la data pronunţării”, ceea ce va produce un cutremur în habitudinile judecătorilor care redactau aceste hotărâri şi la ani distanţă de pronunţarea verdictului din motive care n-au fost niciodată justificate. Este, sper, un prim pas spre asanarea atmosferei din justiţia românească unde, pe lângă oameni onorabili, care-şi fac cu respect şi seriozitate datoria, există şi o categorie de amploaiaţi care maculează roba cu hotărâri strâmbe, uneori scandaloase, lăsate nemotivate sau cu motivări aberante (eu am văzut, cu ochii mei, una în care o judecătoare coruptă minţea efectiv în argumentare citând exact invers declaraţia unui martor consemnată ca atare la dosarul de arhivă, cu o sută de pagini înainte), care au lăsat de multe ori impresia că unii magistraţi sunt indolenţi, incompetenţi, aroganţi sau corupţi. Cum justiţia trebuie să fie chintesenţa unei societăţi democratice, civilizate, niciun efort spre buna şi corecta ei funcţionare nu trebuie precupeţit. De aceea, salut ca oportună şi binevenită această decizie a Curţii Constituţionale.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor