La condition humaine (II)

Nu, nu, moartea nu poate fi corijată, cu toate că boala, oricât de gravă, nu prea ne descotoroseşte de patimi. Revelaţiile, marile transformări sufleteşti le afli în literatură sau la intelectualii de rasă, pentru omul obişnuit nu există. Cu toate că moartea pândeşte la orice colţ, oamenii o ignoră cel mai adesea şi merg în continuare pe calea lor învechită în rele. Un bărbat de pe la Galaţi stătea mai mereu în şezut (dacă se culca spunea că se înăbuşă) şi povestea la nesfârşit isprăvi din satul lui. Era modul său de a ieşi puţin din contigentul neînduplecat. Omul avea talent de povestitor de vână rurală, unele poveşti de-ale lui mă interesau, numai că cele mai multe erau cu beţivi, apoi mă dezamăgeau concepţiile povestitorului (despre ţigani, de pildă). Avea diabet şi, probabil, o formă incipientă de cancer. Cred că a înţeles acest lucru – vreo două zile a fost mut, n-a mai avut chef de povestit.

L-am văzut într-o noapte stând la fereastră (n-am putut să dorm în zilele acelea). Admira oraşul noaptea? M-am lămurit după aceea, când s-a întors, s-a aşezat pe pat, cu capul în jos, cum stătea el ziua şi povestea. Atunci am văzut luminiţa unui muc de ţigară, pe care-l ţinea dosit în palme. Omul nu se putea abţine să nu tragă un "tiutiun", deşi era grav bolnav. Bietul om! Nu stă numai sub vremi, cum zice cronicarul, ci şi sub patimi.

Un anume sentiment al resemnării şi al descurajării ţi se instalează aici pe nesimţite în suflet. Totul s-ar putea reduce la propoziţia: Ce ţi-e omul! Sigur, personalul acţionează eficient şi priceput şi cu cât mai puţine stări emoţionale. Vor fi existând şi sentimente, dar primează eficienţa şi lipsa de fasoane. Şi bolnavii par să se molipsească şi să se comporte la fel. Pudicitatea, de pildă, aici dispare aproape în totalitate. Domină un fel de cruzime veselă, un anume cinism sănătos de nuanţă populară. Se glumeşte despre boli şi despre moarte. Totuşi, ultima planează nevăzută asupra tuturor. E omniprezentă. Şi atunci, ca să ne apărăm cumva, e musai să-i punem barajul glumei şi şotiei în faţă. Vai, anemic baraj!

Da, ce ţi-e omul! Nu mi-l pot scoate din minte de domnul C., cel legat de pat. Avea echimoze urâte pe braţe, de la cât s-a zbătut în pat, ca să rupă legăturile. Într-o noapte, când o asistentă mai miloasă i-a lăsat legăturile mai largi şi le-a rupt cu dinţii, a coborât din pat şi a vrut să plece numai el ştie unde. L-au prins bolnavii. Altfel, era liniştit. Auzeam în salonul alăturat pe unul care urla nopţile. Domnul C. era "agitat", ăsta era termenul folosit de cadrele medicale. Era însă şi semidement, vorbea singur, în cea mai mare parte neinteligibil. Avea o vorbire haotică şi înfrigurată. În timp ce bolmojea lucruri nu tocmai uşor de înţeles, îţi dădeai seama de două lucruri în acelaşi timp: că e nebun şi că este om. Şi două sentimente deodată te cuprindeau: de milă şi de silă. Solilocviile lui cuprindeau un amestec de amintiri pline de ranchiuni greu de cuantificat, apoi se revolta pe ticăloşia omenească în general, dar vorbea şi despre ceva frumos, care-i aducea lacrimi în ochi, însă totul era fără şir şi fără înţeles. Eram vecini de pat şi mă străduiam să înţeleg ce spune, mă gândeam că acolo este cheia însănătoşirii lui – în înţelegere. Un psiholog bun poate ar fi putut preface bălegarul acesta în cernoziom, aşa cum se întâmplă în natură.

Într-un moment de conştiinţă, domnul C. i-a spus soţiei, care veghea cu lacrimi la patul lui: "Ştii, am să mor!" Apoi s-a cufundat din nou în demenţa lui (sigur, locul lui nu era acolo, dar sistemul medical românesc nu-i poate oferi altceva). A urmat "programul" zilnic: după ce s-a zbătut până la epuizare, s-a masturbat violent pe la miezul nopţii, după care a făcut caca în pamperşi şi a adormit. Au venit ca de obicei fetele infirmiere frumoase ca nişte zâne sau ca un fel de Parce ale mizeriei şi i-au schimbat pamperşii. Văzându-le cum îi strângeau cu seninătate gogoloaiele de excremente ca pe ouăle de aur ale găinii din poveste, mă gândeam că aşa trebuie să fie Dincolo, în veacul acela veşnic despre care cânta preotul: un fel de salon nr. 5 plicticos, în care staaai în pat ca un bondar cu pântecul în sus până ce te doare fundul, fără să faci nimic şi, când te uzi, te schimbă un fel de zâne. Iar din când în când apar nişte inşi în alb (sau în roz sau în albastru), care îţi fac o injecţie sau îţi pun perfuzie, încât îţi rarefiază mintea până nu mai rămâne nimic-nimic…

P.S. Un prieten îmi spune că, dacă nu i-aş fi dat o carte de-a mea doamnei doctor în ultima zi de şedere în salonul 5, ci în prima zi, aş fi evitat, poate, toate incovenientele unui asemenea salon, m-aş fi trezit poate chiar într-o rezervă, mai ştii! Apoi am tras concluzia amândoi, că am rămas cu experienţa, ceea ce e rău pentru căuzaş, dar nu e chiar aşa de rău pentru un scriitor. Ba, aş zice, foarte bine.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist