Viktor-Pinguinul-Scriitorul supravieţuieşte – ca Horatio al lui Shakespeare sau ca Ishmael al lui Melville – pentru a povesti (oare e numai un „accident” biografic faptul că Andrei Kurkov trăieşte şase luni pe an la Cambridge?). Doar el (scriitorul) – the last man standing, prezent adesea în folclorul eroic al celţilor şi saxonilor – poate extrage semnificaţia din locul peste care vocaţia lumii pentru haos a aşternut, patetic, tăcerea.

Viktor, eroul din Moartea pinguinului al lui Andrei Kurkov, intrat într-un univers halucinant pe nesimțite, află, într-o incursiune în biroul şefului, că necrologurile (comandate în avans, adică înainte ca „subiecții” lor să fi murit) sunt „aprobate” de un superior enigmatic, urmând a fi „executate” la anumite date (Viktor deduce că articolele sale, pezumtiv benigne, sunt, în realitate, rotiţe dintr-un mecanism infernal al asasinatelor comandate). Realizează faptul că, într-un fel sau altul, toţi protagoniştii „cruciuliţelor” au conexiuni cu omniprezentul univers interlop (o fenomenalitate paradoxală în roman: manifestă în mod discret şi totuşi covârşitoare ca intensitate). Îşi dă seama şi de ce adevărul total nu i-ar fi spus decât în condiţiile în care munca sa nu ar mai fi necesară. În paralel, comunitatea mafiotică propriu-zisă („victimele” necrologurilor sale) îl contactează – printr-un straniu intermediar, Lioşa, al cărui rol, cum spuneam mai devreme, Kurkov însuşi l-a interpretat în adaptarea BBC a romanului – pentru un motiv hilar. Ei vor să-i închirieze pinguinul la înmormântări (chiar cele provocate de „cruciuliţe”), cu scopul declarat de a da funeraliilor o notă de „sobrietate” şi „eleganţă” („fracul” pinguinului imperial, argumenteză Lioşa, este simbolul doliului „maiestuos”). Cum asemenea propuneri nu se discută, Viktor şi Mişa devin personaje centrale la înmormântările pompoase ale eroilor din necrologuri. Pinguinul se îmbolnăveşte însă de gripă la o „ceremonie”, devenind muribund în opinia tuturor veterinarilor consulataţi. Există o singură şansă pentru salvarea sa – un transplant de inimă (extrem de costisitor şi dificil de realizat, din cauza inexistenţei unui donator). Deşi Viktor crede că totul s-a terminat, Lioşa îşi asumă responsabilitatea rezolvării crizei, în numele „grupului” pentru care Mişa a ajuns atât de important. Pinguinul este internat într-o clinică specială şi i se implantează inima unui copil! În scurt timp (protagonistul află asta telefonic), el va fi din nou disponibil pentru activităţile mortuare.

Deconcertat de insanitatea realităţii groteşti unde se vede angrenat fără voia lui, Viktor ia o decizie nebunească: plăteşte două mii de dolari conducătorului unei expediţii în Antarctida pentru a-l lua pe Mişa cu el. Salvarea pinguinului devine, prin urmare, o chestiune capitală, în interiorul căreia Kurkov articulează o tensiune epică fără precedent (cel puţin în contextele narative, de debut, ale cărţii). Scriitorul are revelaţia neaşteptată că indivizii resemnaţi la „normalitatea anormalităţii”, deşi traumatizaţi de spectrul aproape insurmontabil al morţii, nu doresc altceva decât – ca şi el – să supravieţuiască: „ /…/ S| R|M+N| ÎN VIAŢ| – indiferent prin ce mijloace, dar S| R|M+N| ÎN VIAŢ|”. Salvarea lui Mişa funcţionează de aceea ca echivalent psihologic al acestei supravieţuiri, ca simbol al păstrării in extremis a raţionalităţii acolo unde orice urmă de raţional a dispărut. Prin ea, putem zice, Zolotariov crede că-şi va păstra identitatea nealterată şi că, într-un sens mai larg, îşi va salva sufletul. Finalul romanului este totuşi neaşteptat. Viktor află, din întâmplare, că a fost înlocuit, la ziar, cu un nou autor de „cruciuliţe” şi, confruntându-l pe acesta, are ocazia (singulară) de a-şi citi propriul „necrolog”. Adevărul complet i se dezvăluie în cele din urmă şi protagonistul înţelege că a ajuns practic „dispensabil” (înţelegem că fusese membru, fără acordul său, într-un grup ultrasecret al Securităţii Statului, axat pe lichidarea mafioţilor de prim rang). În stare de transă (un fel de apogeu al halucinaţiei generale care se dezvoltă pe parcursul întregului roman), în ziua când trebuia să-l predea pe Mişa expediţiei polare (prin coincidenţă macabră, chiar ziua când „cruciuliţa” lui, deja „aprobată”, trebuia să fie „executată”), scriitorul se prezintă el însuşi la aeroport şi îi spune, cu tristeţe, conducătorului echipajului: „Pinguinul sunt eu.” Ironia – departe de a fi o „tehnicalitate” de final – ascunde o metaforă mai complexă, răsfrântă la nivelul întregii cărţi. Aparent inadaptatul pinguin (pinguinul imperial, cel de pol sudic) e singura fiinţă de pe pământ care supravieţuieşte în condiţii climaterice halucinante. Similar, dacă există vreo formă de rezistenţă la monstruozitatea şi delirul lumilor în disoluţie, atunci aceasta vine dinspre imaginarul supra-dimensionat al scriitorului. Viktor-Pinguinul-Scriitorul supravieţuieşte – ca Horatio al lui Shakespeare sau ca Ishmael al lui Melville – pentru a povesti (oare e numai un „accident” biografic faptul că Andrei Kurkov trăieşte şase luni pe an la Cambridge?). Doar el (scriitorul) – the last man standing, prezent adesea în folclorul eroic al celţilor şi saxonilor – poate extrage semnificaţia din locul peste care vocaţia lumii pentru haos a aşternut, patetic, tăcerea. Un roman ruso-ucrainean mai actual ca oricând! (Sfârşit)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi