Laboratorul lui Brauner

Am scris în mai multe rânduri despre proza lui Nichita Danilov, încercând să-i evidenţiez extraordinara propensiune parabolică, de extracţie, în viziunea mea (o spuneam şi altădată), gogoliană. Râsul-plânsul, tragicomedia, morbidul epic amestecat cu suava poezie a alegoriei, decadenţa individului biruită, ultimativ, de gena superioară a speciei de unde respectivul individ îşi adună energia vitală, genă, se vede bine, deşi ascunsă, niciodată anihilată, sunt liniile de forţă ale acestui scriitor surprinzător, remarcat, cum se ştie, înainte de 1989, ca poet de primă linie a generaţiei sale. Ultimul lui roman – Omul din eprubetă (Polirom, 2021) -, o construcţie narativă uriaşă, de peste 500 de pagini, duce vechile preocupări tematice şi, implicit, amintita înclinaţie parabolică la un nivel singular în literatura noastră, mai legat de spaţiul anglofon decât de cel al marii ficţiuni ruse (în descendenţa căreia aveam mereu tendinţa să-l aşez pe Danilov). Distopie, fără îndoială, din clasa textelor celebre scrise de Orwell şi Huxley, satiră, incontestabil, din universul sarcastic al lui Swift (cum deja bine s-a observat) şi scriitură fantasy, neaparat, din imaginarul tehnologizat al lui Ray Bradbury, Omul din eprubetă este totuşi mai mult decât acestea, păstrându-şi, subtil, o aderenţă neaşteptată la exoticul interval al actualităţii. Autorul scrie o alegorie şfichiuitoare despre prezentul nostru confuz. Fie că Nichita Danilov va accepta sau nu filiaţia stabilită de mine, voi spune, convins, că volumul lui constituie fresca simbolică a unei lumi creionate ideologic, de câţiva filozofi americani vizionari, în urmă cu peste trei decenii.

Pe scurt, mă refer la filozofia aşa-zisului „om ultim” (termen preluat de la Nietzsche), locuitor al unui aşa-zis „segment final al istoriei” (idee moştenită de la Hegel). Reprezentanţii ei principali: Allan Bloom şi Francis Fukuyama. Nu voi iniţia aici o discuţie complexă de idei, mai ales că teoria „sfârşitului istoriei” e cunoscută. Destul să reamintesc faptul că, pe baza gândirii profesorului Bloom, discipolul Fukuyama, inspirat şi de noţiunea lui Hegel de la debutul secolului al XIX-lea, a finitudinii istoriei, a anunţat, în 1989, după uniformizarea (prin prăbuşirea comunismului) a statului liberal (globalizarea), „sfârşitul” lumii aşa cum o ştiam noi, generaţiile încă trăitoare atunci. Prin terminarea conflictelor ideologice, omul intra (în 1990, nota bene) într-un eon al dezvoltării materiale şi tehnologice care aducea un confort fără precedent insului postmodern, diminuându-i însă, în contrapartidă, acuitatea spirituală, conştiinţa, intelectul. Rezultatul confortului despiritualizat era numitul „om ultim”, o entitate excesiv robotizată, golită de pathos-ul sufletesc, creator şi profetic, al predecesorilor. Ce altceva încifrează parabola plină de ironie a lui Nichita Danilov, din Omul din eprubetă, dacă nu apogeul (?) acestui univers uman exsanguinat, depersonalizat, emaciat, întrezărit atât de bine, în urmă cu treizeci de ani, mai întâi de Bloom, iar ulterior de Fukuyama? Deşi plasată în Iaşi (după toate aparenţele epice), acţiunea romanului este internaţională, universală. De aceea recomand traducerea şi publicarea sa în străinătate, unde, cred ori sper cel puţin, cititorii deocamdată neatinşi de virusul „progresismului” îl vor gusta cu siguranţă. „Localul” devine pretextul semiotic al „globalului”.

În laboratorul savantului scelerat, Brauner, scindat între procupările ştiinţifice înalte şi erotismul elementar, experimentat, pasional, printre standurile de ustensile, cu o senzuală asistentă, se dezvoltă (în eprubetă, ca să fim precişi) un embrion extraterestru, adus din Constelaţia Andromeda. Se presupune că el, embrionul, va da naştere unei specii de umanoizi caracterizate de lipsa emoţiilor (şi chiar de neînţelegerea lor – reacţiile homunculului la scenele de sexualitate incendiară dintre profesor şi asistentă sau, dimpotrivă, la altercaţiile dintre cei doi rămân naiv-paradoxale) şi de prezenţa capacităţilor extinse de folosire a funcţiilor tradiţionale ale organelor omeneşti (cuprinderea de pildă, într-un fel de creier „transferabil”, a unui tot unitar, unde trecutul, prezentul şi viitorul se suprapun, exteriorul fiinţei şi interiorul ei se întrepătrund, iar spaţiul, aidoma timpului, intră în spirala unei eterne fluidităţi). Viaţa e, pentru „ultimul om” al istoriei, pentru homunculul din Andromeda carevasăzică, doar reacţie chimică pură, circuit informatic exclusiv, experienţă digitală nemediată. Nimic nu mai are „suflet”, „empatie”, „trăire”, „entuziasm”. Totul se reduce la calculul rece, la măsurătoarea exactă, imperturbabilă. Ieşirea umanoidului în lume prilejuieşte prozatorului de factură swiftiană observaţii sarcastice asupra societăţii, politicii, obiceiurilor şi mentalităţiilor contemporane. Prin filtrul creierului extraterestru, ele îşi revelă, grotesc, racilele. Laboratorul lui Brauner naşte, în aparenţă, un monstru. În realitate, produce mai curând oglinda în care se reflectă monstruozitatea lumii noi. Laboratorul lui Danilov, în schimb, naşte – trebuie spus fără ezitări – încă un roman remarcabil.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi