Liberi şi nu prea

Am trecut cu toţii într-un nou an. Lucru care, evident, are importanţă doar pentru noi cei care locuim pe această planetă ce tocmai a încheiat un tur complet în jurul stelei sale. Deci nu e un eveniment universal, ci unul local, din mica noastră lume. Luna face câte un an în fiecare zi de rotaţie în jurul Terrei, dar nimeni nu sărbătoreşte asta, mare păcat. În fiecare seară ar trebui să fie câte un mic Revelion selenar, am mulţumi universului că am supravieţuit „călătoriei” şi că o ducem bine.

Cu fiecare rotire a Pământului intrăm într-o nouă spirală ascendentă, evoluăm necontenit, ne îndreptăm în ritm din ce în ce mai rapid către nivelul I al civilizaţiilor, după scara lui Kardashev. Acum suntem abia la nivelul 0, cu toate că am trecut printr-atâtea. Aproape că ne putem numi bătrâni, deşi la nivel de galaxie se poate spune aproape că nici nu ne-am născut. Se întâmplă anual aşa de multe lucruri uimitoare, mini revoluţii tehnice sau spirituale, încât nu-mi pot imagina cum va arăta lumea nici peste 5 ani. Am spus într-o zi copiilor mei mai mult în glumă că atunci când vor fi ei mari nu vor mai exista maşini pe străzi, oamenii vor circula doar cu drone. Imediat după ce am spus şi gândit asta mi-am dat seama că nici nu există altă cale de transport în viitor şi că logica mea era firească. Foarte curând nu vom mai încăpea cu maşinile pe străzi şi evident că ne vom „muta” în aer, apoi mai departe, spre alte planete.

Asta dacă nu ne vom consuma energiile în conflicte locale sau în consumerism facil.

În noaptea de Revelion am avut o revelaţie, una care a pornit de la un simplu carton de ouă pe care scria: „Ouă de la găini cu acces la aer liber”. Mi-am dat seama că „accesul la aer liber” este ceea ce noi, oamenii, numim democraţie. Doar că acest „acces” arată doar o posibilitate, nu şi o finalitate. Găinile respective nu au trăit niciodată cu siguranţă în aer liber, ci aveau doar posibilitatea teoretică de a merge în acea zonă, asta însemnând că fie exista o poartă care li se deschidea din când în când, fie era doar o gaură prin care intra „aer liber”, sintagma se poate interpreta oricum. Cu siguranţă ele nu erau libere să facă ce vor pentru că, dacă ar fi fost astfel, ar fi scris cum scrie pe alte cartoane „ouă de la găini crescute la sol, liber şi fără stres”… Sintagma aparţinea evident unei echipe de marketing cu mult simţ al umorului sau al ironiei. E ca şi cum crescătorul de găini ar fi zis în mod cât se poate de pervers că da, au liber să iasă afară, pe gaura aia, după ce rezolvă problema aia de matematică, şi descoperă cheia ascunsă, numai că nu vor. Ar putea, dacă nu le trece prin cap, ce vină am eu?…

Mi-am dat seama, extrapolând, că noi, oamenii de azi, exact asta suntem, animale în captivitate. Înainte, în comunism, eram nişte găini crescute în voliere, azi suntem la fel doar că avem teoretic acces la „aer liber” pe care, evident că nu îl folosim. Reuşim cu atâta succes să ne închidem singuri în propriile dorinţe împrumutate, imitate, furate de la alţii, încât nu ştim cum să fim liberi. Libertatea e doar o idee cu care ne mulţumim, iar produsele noastre finale sunt la fel ca ouăle găinilor stresate. Majoritatea covârşitoare dintre noi chiar nu au nevoie de libertate pentru că nu ştiu ce să facă cu ea, şi pentru aceştia nu e nicio diferenţă decât pe hârtie, între comunism şi democraţie.

Câţi dintre noi avem curajul să renunţăm la serviciu, să ne vindem casa, maşina, tot, să ne luăm bocceluţa în spate şi să fim cu adevărat liberi, să hălăduim fără nicio oprelişte unde vrem noi? Aşa-i că pe unii îi apucă groaza chiar şi panica numai gândindu-se la asemenea posibilitate? Li se pare ceva catastrofal… Pentru ei libertatea asta este echivalentă cu nenorocirea. Privind astfel lucrurile oamenii cu adevărat liberi de pe lumea asta sunt oameni străzii şi popoarele migratoare, dacă mai există aşa ceva. În rest, toţi suntem sclavi, găini de Gostat.

Am întâlnit câţiva oameni când eram în SUA care locuiau de zeci de ani undeva în nordul statului New York, într-un orăşel insignifiant numit Monticello, şi care nu fuseseră niciodată în metropola New York aflată la 2 ore distanţă de condus, adică din Iaşi până în Bacău. Ei aveau acces la acea călătorie, dar nu o făcuseră niciodată pentru că fuseseră „furaţi” cu totul de treburile zilnice… Dacă acei oameni ar fi avut interdicţie să călătorească, s-ar fi plâns, dar aşa erau liberi să stea în acelaşi loc şi erau mulţumiţi…

Evident că nu e vorba doar de libertatea de a călători, dar nici celelalte nu sunt mai prejos. Conform Constituţiei suntem liberi să fim şi să facem o mulţime de lucruri, dar în fapt suntem şi facem exact ceea ce trebuie şi ce ne impune norma, ba chiar strict ceea ce zice „lumea” şi tradiţia…

Tocmai ce am aruncat trei pătrimi din mâncarea cumpărată înainte de Sărbători pe care nu am mai putut-o consuma şi ne-am aşezat din nou la cozi pentru a cumpăra alte alimente proaspete pentru zilele ce vor urma. Tot de patru ori mai multă decât avem cu adevărat nevoie… Cu banii ăia am putea călători mult şi bine, dar cine judecă lucrurile astfel?

Nu zic că e groaznic, că e o conspiraţie mondială sau altele asemenea, ci că e în natura noastră, e normal. Dacă omenirea ar fi mai eficientă decât este, evoluţia noastră ar fi prea bruscă, iar asta nu ar fi deloc sănătos. Prin urmare şi pasul pe loc şi lucrurile inutile îşi au rostul lor. Deşi parcă e păcat…

Deci e bine totuşi că trăim doar cu ideea că avem „acces la libertate”, suntem mulţumiţi cu chestia asta, ni se pare suficient. Muncim 8-10 ore, mâncăm mai mult decât avem nevoie, stăm restul orelor la televizor, dormim şi apoi o luăm de la capăt. Între timp ne facem planuri pentru scurtele escapade în liberate ce vor fi în timpul concediilor. Atunci va fi împlinirea accesului nostru la libertate, doar că nici acolo nu vom face mare lucru pentru că va fi cazare la „all inclusive”, adică nimic deosebit faţă de timpul liber de acasă: mâncare, televizor, somn.

Poate că exagerez eu, dar din punctul meu de vedere libertate şi aer curat înseamnă să faci ceea ce vrei, ce îţi trece prin cap la un moment dat, ceea ce îţi dă un sentiment de neatârnare, de independenţă şi putere asupra propriei vieţi şi decizii. Nu să umbli după un plan, să ai totul organizat la sânge, să nu fie nicio surpriză, nimic. Asta nu mai e libertate. În libertate găina mai poate fi luată la o plimbare şi de vreun uliu, de vreo vulpe sau dihor, dar toate astea merită. Măcar viaţa scurtă trăită în timp ce râcâi o oră după o râmă e mai dulce decât cea în care mănânci numai concentrat gata preparat de la cutie.

Zic eu, dar poate sunt demodat, nu ştiu. Într-un viitor îndepărtat, dacă va mai progresa medicina şi voi apuca 100 de ani, mă văd vânător de recompense pe vreo planetă din sistemul solar. Numai de-al naibii, să nu fiu consemnat pe vreo staţie orbitală pentru muncă de asamblare roboţi…

Briscan Zara este scriitor şi publicist