Libertate sau siguranţă?

Nu am pus cele două noţiuni în antiteză din greşeală şi nici degeaba. Ele sunt într-o mare măsură la capete opuse şi se exclud una pe alta oriunde s-ar afla. Nu poţi fi liber şi în siguranţă în acelaşi timp.

La prima vedere pare o exagerare, un paradox, dar, dacă analizăm lucrurile în detaliu vom constata că nu e nimic în neregulă, că asta e logica reală.

Pentru a înţelege cum stau lucrurile cu adevărat trebuie să ne imaginăm o situaţie dusă la absolut: o libertate totală ori o stare de siguranţă totală.

În primul caz ne putem închipui o lume înainte de apariţia oricărui construct social uman. Înainte de orice trib organizat de homosapiens, înainte chiar de primele unelte artificiale. În acea lume un umanoid era perfect liber pe planeta Pământ. Libertatea lui era fără margini, nimeni şi nimic nu i-o îngrădea. Putea merge oriunde dorea, nu existau graniţe, nu existau legi. Putea face absolut orice voia şi care îi stătea la îndemână. Nimeni nu l-ar fi oprit, nu i-ar fi interzis ceva, nu l-ar fi pedepsit în vreun fel pentru încălcarea vreunei convenţii. Putea fura de la alţii, putea omorî orice şi pe oricine, putea face toate prostiile care i-ar fi trecut prin capul lui primitiv. Pentru că nu exista nici o entitate care să îi spună ce e rău şi ce e bine. Atunci nu existau nici Dumnezeu, nici Diavolul.

Evident că lucrurile nu erau ca pe roze, fericirea apărea doar în momentele când avea ceva de mâncare, când scăpa din ghearele unui animal sălbatic, când prindea un loc uscat şi cald pe vreme de ploaie şi frig, ori când se împerechea cu alt umanoid. Viaţa se împărţea, aşadar în momente de căutare a hranei şi a adăpostului şi în momente de îndestulare şi siguranţă. Deşi libertatea era la cote maxime, siguranţa era aproape inexistentă, printre picături, aproape întâmplătoare.

Cu timpul, odată cu apariţia civilizaţiei, cele două stări s-au apropiat gradual una de cealaltă şi şi-au schimbat locurile între ele, ajungându-se ca în prezent, situaţia să fie exact invers faţă de cum era la început, adică libertatea să fie la cote din ce în ce mai mici, iar siguranţa la nivel foarte aproape de cel maxim.

Acum nu mai putem face orice dorim, există legi şi reguli bine puse la punct care ne limitează activităţile, iar dacă le încălcăm, pedepsele pot fi dintre cele mai usturătoare. Am uitat practic complet starea de libertate absolută de la început. În schimb, nu mai trebuie să ne punem viaţa în pericol pentru a avea hrană, iar găsirea unui adăpost, a unei perechi, a unei case este foarte uşoară, ba chiar aceste case îndeplinesc standarde pe care un om primitiv nu şi le-ar fi putut niciodată imagina.

Acum există bine şi rău, Dumnezeu şi Diavol, frumos şi urât, iar ca să fii de partea corectă a societăţii trebuie să asculţi de toate şi să te conformezi regulilor acestora.

Nu mai poţi merge oriunde doreşti, totul depinde de graniţe, de societatea în care trăieşti, de familia pe care o ai. Libertatea absolută, cu alte cuvinte, a murit, dar am primit în schimb siguranţă.

Bineînţeles că noi nu ne considerăm lipsiţi de libertate, şi nici nu ne-am putea imagina trăind într-o lume cu libertate absolută cum a fost cea menţionată la început. Ne-am obişnuit aşa şi chiar ne adaptăm mereu, zi de zi cu libertate din ce în ce mai puţină. Iar asta se întâmplă la scară planetară.

Mi-a rămas în minte un comentariu al unui australian la o postare de pe Facebook cu nişte copii căţăraţi într-un copac din anii ‘20 din SUA, care stăteau relaxaţi pe câte o creangă, departe de sol, fără echipament, fără asigurare, şi păreau fericiţi. Australianul zice aşa: „Când eram copii în Australia făceam aşa ceva tot timpul, să ne căţărăm în copaci era o activitate obişnuită. Dar nimeni nu se mai urcă în copaci zilele astea, dacă nu a fost instruit, nu a primit un certificat care să dovedească acest lucru şi nu este echipat cu toate echipamentele necesare şi obligatorii pentru a face treaba asta! Ne-am pierdut abilitatea de a o face pur şi simplu, sunt prea multe reguli în aceste zile astfel încât copiii să fie practici şi să supravieţuiască după instinct, aşa cum am făcut noi. Trist!”

El spune că situaţia e tristă, dar de fapt nu e astfel decât pentru cei care ştiu cum era înainte şi care percep pierderea. Pentru cei născuţi în această lume, de curând, este ceva absolut normal. Nu e voie să faci multe lucruri şi cu asta basta. Nu ai voie să te caţări în copaci fără echipament adecvat, să faci baie în râuri sau lacuri sau în locuri neamenajate, să tragi copii cu sania agăţaţi de maşină, să conduci un vehicul fără centură de siguranţă, să îţi îngropi morţii în curtea casei ori pe câmp, să mergi cu bicicleta sau scuterul fără cască de protecţie ş.a.m.d.

În aşa-numitele „parcuri de aventură” copiii sunt îmbrăcaţi cu echipamente de siguranţă care înlătură orice urmă de risc, de accidentări, de aventură… Ei trebuie să urmeze un traseu bine stabilit, ancoraţi de o coardă care face imposibilă căderea. Imposibilă! Nici dacă vrei, nu poţi să cazi pentru că rămâi suspendat în aer.

Nu ai voie să ţii oameni în picioare în autobuz sau maxi-taxi. Dacă aş spune că am mers în tramvaie burduşite de călători pe scări, cu uşile deschise, atârnând în afară, sau pe tamponul din spatele vagonului, probabil unii ar crede că am fantezii, dar sunt încă mulţi care ştiu că spun adevărul. Am mers chiar şi pe scara trenului de la Iaşi la Chişinău şi mi-a plăcut la nebunie. Aia aventură!

Pe scurt, nu mai ai voie să rişti nimic! Totul trebuie să fie sigur, chiar şi când e vorba de viaţa ta personală. Siguranţa a omorât riscul, dar şi aproape orice plăcere, orice fior adus de imprevizibil.

Sunt în continuare proteste pentru libertate, aşa-zisa „libertate” care a mai rămas, dar aceasta a dispărut de mult, odată cu apariţia civilizaţiei.

Nici măcar animalele nu mai au voie să trăiască libere, ci în condiţii „sigure şi decente de trai”. Şi noi credem că astfel ele sunt fericite. Condiţiile din natură pline de risc nu mai sunt considerate normale. Libertatea presupune risc, iar riscul este interzis prin lege.

Dar teama de pericole nu a dispărut. Există încă o frică generală de rău, ba chiar e o spaimă cum nu a mai fost vreodată. Suntem mai în siguranţă ca niciodată, dar mult mai temători decât strămoşii noştri. Nu-şi poate nimeni imagina cum trăiau oamenii acum o sută de ani fără medicamente, fără stomatologi, fără farmacii la colţul străzii, fără poliţie, bând apă din fântâni neaprobate de DSP, crescându-şi animalele fără să aibă certificat de sănătate. Doamne, Dumnezeule, cine ştie prin câte gripe aviare şi peste porcine au trecut cei dinaintea noastră fără să realizeze! Îţi dai seama ce inconştienţi erau?! Acum suntem conştienţi şi la ce ne ajută?

Aţi văzut un copil care merge pe role echipat ca la carte? E pur şi simplu blindat: are cască, genunchiere, cotiere, mănuşi, ochelari. Persoana dinăuntru nici nu se mai vede. Ce fel de reflexe poate să îşi facă un asemenea om care ştie că e protejat din toate părţile? Ce fel de senzaţii? Reflexele se învaţă mai mereu din greşeli, din răni, cu sânge. Iar plăcerea se simte direct pe piele…

Libertatea implică un risc. Eliminarea parţială sau totală a riscului va atrage după sine obligatoriu pierderea libertăţii. E un cerc vicios aici. Ne dorim o siguranţă din ce în ce mai mare, dar în timp ce dezvoltăm o toleranţă la aceasta şi constatăm mereu că nu este suficientă, că rămân locuri goale, crăpături prin care răul, pericolul pot pătrunde. Şi încercăm să le acoperim şi pe acelea, iar asta durează la nesfârşit.

Odată ajunşi într-un loc însă, dacă ne uităm în urmă, constatăm că ne-am îndepărtat foarte mult de sentimentul autentic, de fericirea de la început, deşi suntem mai în siguranţă ca niciodată. Vom găsi oare într-o zi un echilibru între cele două, sau vom ceda complet uneia dintre ele? Ce e de făcut?

Briscan Zara este scriitor şi publicist