Lista eşecurilor noastre: clasa politică de azi

Am făcut politică o bună bucată de vreme. Am crezut, cu o voluptoasă naivitate, în oameni. Mulţi m-au dezamăgit. Desigur şi eu am dezamăgit, la rându-mi, pe cei care au avut fireşti aşteptări de la mine. Le sunt dator cu o reverenţă tuturor celor care m-au creditat şi cu o creştinească cerere de iertare, celor pe care i-am dezamăgit. Am crezut, iar uneori mă încăpăţânez să cred, că prin politică se poate dobândi binele public. Sigur, am cunoscut nu doar canalii, cum se crede îndeobşte, în viaţa politică, dar şi oameni de caracter. Nu mulţi, e drept şi poate nu îndeajuns ca să cred şi să sper că ei ar putea înclina balanţa. Am înţeles că politica nu e teritoriul îngerilor, dar nu m-am împăcat cu ideea că e doar specialitatea şmecherilor. Exemplele mele pozitive sunt deja istorie, iar asta îmi alimentează scepticismul cu privire la viitor; însă nu doresc să-l transfer altora, care nu au trăit experienţa mea. Suntem liberi să ne alegem modelele ce ne ghidează, fiecare după discernământul, dar mai ales valorile în spiritul cărora ne-am format. Însă oricâtă distanţare obiectivă ţi-ai impune ca normă raţională în raport cu vremurile de azi, este imposibil să nu constaţi că politica a ajuns mai ales o îndeletnicire pentru nătărăi, parveniţi, inculţi şi ticăloşi. E atât de dezolant spectacolul mediocrităţii agresive, încât nu-ţi poţi reprima convingerea că s-a depăşit un prag critic periculos. Iar faptul că sunt promovaţi sistematic neghiobii în cele mai înalte funcţii ale statului nu poate fi decât frustrant pentru orice român educat şi cu minime principii de conduită. De aici percepţia generală că România este un stat în derivă, incapabil să instituie măsuri care să evite dezastrul în mai toate materiile: în politica demografică, în educaţie, în sănătate ori în respectul faţă de valorile noastre constitutive, precum limba, istoria ori cultura. Entuziasmul pentru Europa este pe cale să se consume, lăsând în urmă un sentiment frustrant de neputinţă. Ne trebuie o idee care să ne trezească şi să ne pună la lucru. Însă de unde să se nască speranţa, din ce sursă miraculousă, din ce conjuncţie fericită, din ce spirit izbăvitor? În lipsa solidarităţii şi a convingerii neabătute în raţionalitatea istoriei, ne pândeşte spectrul aşteptării mesianice. Iar analiza responsabilă a trecutului ne spune lămurit că ori de câte ori am dat curs speculaţiilor mesianice am ratat istoria.

Mai are clasa politică, în atari condiţii, resurse ca să propună soluţii şi să fundamenteze idealuri, aşa cum a făcut-o în câteva rânduri în istoria noastră? Nimic nu ne îndreptăţeşte să fim optimişti. E o lipsă de competenţă, de idealism şi de viziune aproape fără precedent la clasa politică actuală. Nicicând nu am avut, adunaţi la un loc, într-un interval de timp, atâta mediocritate şi ticăloşie. Trecutul nostru politic în perioada modernă ne arată că ticăloşii, sforarii ori puşlamalele şi-au făcut mai mereu veacul. Însă la fel de clar ne spune că deasupra acestui spectacol de iarmaroc, câte un vizionar lucid şi patriot luminat a întrerupt domnia ticăloşilor. Aceştia sunt rari, e drept, dar cu atât mai valoroşi. Pe Iuliu Maniu nu a reuşit să îl corupă nimeni. A rămas până la capăt un nobil exemplar de demnitate, probitate morală şi patriotism. Nu a încetat să creadă în România şi în poporul său nici măcar atunci când generaţia Marii Uniri a ajuns după gratii. Nu s-a dezis de popor nici în împrejurările cele mai vitrege, atunci când capacitatea lui de judecată ori spiritul de dreptate au fost răstălmăcite. Nici azi nu am reuşit să-i reabilităm memoria şi să-l aşezăm în istorie pe măsura faptelor şi a idealismului lui. O cohortă de mediocrităţi politice ori pretins academice continuă să-i minimalizeze ori chiar să-i boicoteze memoria. Aceştia au o incapacitate funciară de a-l înţelege pe Iuliu Maniu, întrucât orice judecată cinstită, care l-ar reabilita este primită ca un atac la adresa mediocrităţii lor.

Să privim la spectacolul politic de azi. Structurată în găşti, aceasta se comportă asemenea lui Cronos, devorându-şi fiii. Nimic nu poate creşte în vecinătatea acestor pitici. Ca orice grup constituit după principii mafiote, acesta elimină pe oricine ar atenta la regulile jocului instituit de ei.

După finalizarea intrării noastre în UE şi în NATO, clasa politică se comportă ca o vietate parazitară, a cărei singură raţiune de a exista pare să fie consolidarea privilegiilor şi boicotarea controlului european. S-a ajuns atât de departe în această materie încât ar sacrifica chiar copilul născut prematur – integrarea euro-atlantică – de dragul perpetuării la putere. Iar faptul că europenismul este doar mimat este de notorietate.

În asemenea condiţii, nu se întrevede o limpezire a stării de fapt ori o criză de conştiinţă înlăuntrul clasei politice. Singurii care mai pot genera schimbări sunt în final românii şi instituţiile europene, prin vot şi prin intermediul mecanismelor de coerciţie. Greva profesorilor din aceste zile este un simptom că societatea românească este vie şi mai poate provoca mâna destinului.

Mihai Dorin este istoric şi publicist