Luciditate şi determinare

În acest moment, Liviu Dragnea pare că s-a decis să reziste până la capăt. Nu e vorba aici de nici o prezumţie de nevinovăţie: dacă ar vrea cu adevărat să-şi dovedească nevinovăţia, Dragnea ar trebui să demisioneze din funcţiile oficiale şi să aştepte verdictul justiţiei. Or, fostul baron de Teleorman adoptă, dimpotrivă, o strategie a victimizării, inventează duşmani imaginari şi pretinde că tot ce întreprinde e spre binele românilor. Presupunând însă că programul de guvernare al PSD e aşa de grozav, el ne-ar face fericiţi şi fără Dragnea în fruntea Camerei Deputaţilor. Liderul social-democrat tocmai asta doreşte să arate: că este indispensabil, că doar el le ştie pe toate (inclusiv, „din scoarţă-n scoarţă”, faimosul program). Avem a face, în chip evident, cu o derivă autoritaristă, din acelea din care istoria ne-a servit exemple cu duiumul şi care mai toate au sfârşit prost.

Nu încape îndoială, aşadar, că problemele de ordin juridic ale lui Dragnea îl fac incompatibil cu poziţia sa de al treilea om în stat. Doar cineva cu tupeul celui de al doilea om în stat, şi el cu musca penală pe căciulă, poate să conteste această realitate. Prin Dragnea şi Tăriceanu, România dobândeşte (trist „privilegiu”) un statut de unicat în Uniunea Europeană. Nu trebuie să ne ferim de cuvinte: în ţara noastră puterea a fost confiscată de un grup condus de doi penali (evit, după cum vedeţi, termenul „infractori”), iar partidul care se prezintă drept „cel mai mare din România” se complace – cu câteva, lăudabile, excepţii – în minciună şi demagogie populistă. Dirijaţi de Dragnea, baronii din PSD îşi urmăresc cu tenacitate scopurile: subordonarea tuturor instituţiilor statului, anihilarea oricăror forme de opoziţie, punerea presei independente cu botul pe labe. În momentul de faţă prioritate absolută au legile justiţiei. Regăsim practici binecunoscute: sunt ignorate criticile şi amendamentele venite din partea parchetelor, a CSM, a societăţii civile etc., se mimează urgenţa, se aduc modificări de pe o zi pe alta, opinia publică este pur şi simplu sfidată, de n-ar fi decât prin instalarea în fruntea comisiei parlamentare a grotescului personaj pe nume Florin Iordache. Modificările legilor justiţiei sunt o încercare disperată de a-l salva, măcar în parte, pe Dragnea, dar nu numai pe el, întrucât o întreagă oligarhie de partid ar putea beneficia de castrarea Codului penal. Este vorba, ca să reiau formula propusă de Ioan Stanomir, de un „puci parlamentar”, coaliţia de guvernământ  străduindu-se să dea abuzurilor în materie legislativă o aparenţă democratică, profitând de majoritatea confortabilă de care dispune în parlament. În al doilea rând, Dragnea şi ai lui urmăresc cu tenacitate celălalt obiectiv major, decapitarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Nu trece o zi fără un atac la adresa şefei DNA şi se cere pe faţă demiterea ei.

Trebuie să observăm, de asemenea, că în ultimul timp preşedintele Iohannis a devenit şi el o ţintă. În cei trei ani de mandat, Klaus Iohannis a dat o vreme dovadă de multă prudenţă, pe care unii au taxat-o drept pasivitate. În acest an însă preşedintele a fost mult mai activ, şi nu numai pe plan extern (unde a obţinut succese remarcabile), ci şi în politica internă, intervenind direct în câteva situaţii tensionate. Atitudinea sa faţă de cuplul Dragnea-Tăriceanu a fost tranşantă, încât cei doi nu se mai ostenesc să-şi ascundă resentimentele. Preşedinţia a devenit cea mai importantă instituţie care se opune tăvălugului pesedist. Nu e nimic surprinzător, de aceea, că sunt unii care avansează ideea suspendării (a făcut-o acum aproape un an Dragnea însuşi, când Iohannis a refuzat numirea ca premier a lui Sevil Shaideh). Această ipoteză nu trebuie minimalizată, mai ales dacă ţinem cont de arsenalul propagandistic de care dispune puterea. Există, din păcate, o masă ce poate fi manevrată uşor cu bazaconii de genul Soros, statul paralel ş.a.m.d. Dar consecinţele unei iniţiative de suspendare a preşedintelui ar fi dezastruoase pentru România. Cine ar antrena ţara într-o astfel de aventură sinucigaşă ar fi iresponsabil.

Avem nevoie, acum, de un plus de luciditate şi, în egală măsură, de un plus de determinare. Trebuie să le arătăm lui Dragnea şi lui Tăriceanu că nu sunt de neînlocuit şi că, dimpotrivă, plecarea lor ar fi un lucru benefic pentru democraţia românească. Opoziţia parlamentară a fost, în ultimele zile, mai vocală şi mai percutantă, chiar dacă se ştie dinainte înfrântă de maşinăria de vot a majorităţii. În aceste condiţii, societatea civilă poate juca, din nou, un rol decisiv. Se anunţă pentru duminică manifestaţii organizate de două mari centrale sindicale şi de o serie de ONG-uri (intrate şi ele în vizorul puterii). O ieşire masivă în stradă, ca în iarnă, ar fi un semnal puternic. Partida încă se joacă, încă mai e timp.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor