M-am enervat!

Recunosc: nu m-am documentat deloc pentru articolul acesta. Prietenii mei care lucrează în presă mi-au dat mai multe piste de urmat: să vorbesc cu decidenţii, să merg pe urma actelor, să alcătuiesc dosare cu ce s-a scris deja de-a lungul anilor şi să încep printr-o sinteză etc. Nu am făcut-o, pentru că, dincolo de chichiţe şi dileme avocăţeşti, protocoale de investiţii şi birocraţie, un fapt este evident şi strigător la cer: Filarmonica e în paragină!

De mai mulţi ani, minunata orchestră a Filarmonicii „Moldova” din Iaşi, despre care au vorbit cu admiraţie Sergiu Celibidache sau Iosif Sava, ţine concerte în diferite săli din oraş, cu acustică nepotrivită şi atmosferă de cinematograf. Şi asta îi doare (chiar doare!) pe cei care, de mulţi ani de zile, au zilele săptămânii ţintuite în funcţie de programul concertelor, cvartetelor şi recitalurilor. Îmi amintesc de anii studenţiei când, vreo cinci colegi de la Filosofie, veneam în fugă, netrecuţi pe acasă, la concert. Doamna Lili, controloarea de la uşă, ne ştia şi ne primea fără bilet, cu gesturi largi, spunându-ne în şoaptă: „Găsiţi locuri mai în spate, nu sunt veniţi cei cu abonamente!”. În pauză vorbeam cu ea, care asculta la repetiţii tot programul, şi comentam, după cum ne pricepeam, interpretarea. Îi plăceau primele două concerte pentru pian ale lui Rachmaninov, pe care i le-am copiat pe CD. Pentru asta, m-a lăsat să vin pe furiş la o repetiţie, ca să aud „cum explică dirijorul”. Nu am înţeles prea multe, dar m-am simţit ca un prinţ în sala colorată în galben, cu arcuri frânte şi candelabre negre, cu scena prietenos desfăşurată în faţa publicului, cu pereţi care răspândeau cu căldură sunetul şi cu un ciudat sentiment că sunt acasă în clădirea altminteri impozantă şi sobră ca o mânăstire. Familiaritatea cu locul în care se ţineau concertele noastre minunate era o taină şi de fiecare dată când plecam pe undeva mai mult timp, mi se făcea dor: de muzica de aici, de Doamna Lili, de clădirea Filarmonicii cu culorile ei calde şi acustica prietenoasă.

Acum, din pereţii coşcoviţi ies nişte ţepuşe. Nu ştiu cum are Iaşul tupeul să se cheme „capitală culturală”, de vreme ce are inimă să lase lucrurile în halul ăsta. Nu mă interesează că există (sau au existat) probleme de patrimoniu nerezolvate între Statul român şi Biserica Catolică. Mă lasă rece şi faptul că, în 2018, într-un „moment de mare încărcătură emoţională” (M.P.), Consiliul Judeţean a preluat clădirea şi a promis că o repară. Se pare că emoţia administratorilor în costume de doi lei nu a trecut încă, iar palpitaţiile aferente sau frica de înălţime (şi de D.N.A., probabil) îi împiedică să urce pe schelă. Se (of, acest se anonim) „caută soluţii”, dar în acest timp, clădirea Filarmonicii mele suferă. Nepregătindu-mă, cum spuneam, pentru articol, nu ştiu exact cui mă adresez, dar totuşi mă adresez cuiva: nu vă este ruşine? Să vă fie!

De curând, „s-au găsit linii de finanţare” în PNRR. Chiar în capitolul, denumit poetic, Valul renovării (nu în cel dedicat culturii!). Se pare că, după unii „finanţişti”, Bach, Mozart sau Rachmaninov nu au ce căuta nici la cultură, nici la educaţie, pentru ca nu sunt creatori de „valori civice” şi „coeziune socială”. Muzica clasică nu este sustenabilă, civică sau, Doamne iartă-mă, rezilientă. Cui îi pasă de necuprinsul ei, de adevărul ei înfricoşător, de faptul că, prin muzică, ajungem poate să ne împăcăm cu Cerurile, cu noi înşine şi cu propriul destin…

Bine, fie şi în Valul renovării. Dar să se facă odată! Pentru ca să ascultăm, în Filarmonica noastră, muzică. Nu pentru a asigura „creşterea performanţei energetice, cât şi stabilitatea structurală şi funcţională, din perspectiva unei abordări integrate bla-bla-bla…”. Pentru Bach, Mozart şi Rachmaninov, fiindcă ei ne-au definit umanitatea de câteva sute bune de ani. Nu pentru a face economie de curent. Nu asta trebuie să facă o Filarmonică.

Eroii mei „civici” ar fi acei muncitori şi ingineri (şi administratori) care ar intra pur şi simplu în Filarmonică şi s-ar apuca de construit, fără a mai ţine cont de PNRR, termene şi proceduri. Cu ce bani? Cu aceia care se cheltuie pe toate prostiile, de la steaguri, popici de fontă, luminiţe, târguri de căciuli şi câte şi mai câte. Ca să ne luăm înapoi Filarmonica noastră, că ne este dor de ea.

Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi