Mai mult decât diplomaţie culturală

Lunga serie de scandaluri legate de numirile unor personaje controversate sau fără pregătire adecvată la conducerea filialelor Institutului Cultural Român din străinătate, despre care am scris pe larg, a stârnit revolta opiniei publice. Din păcate, singura măsură reparatorie a fost retragerea Catincăi Nistor (cea care pusese MAE la o cheltuială lunară de 6500 de lire sterline pentru apartamentul ei din Londra), şi asta doar după ce a simţit nevoia să-ţi etaleze calităţile vocale pe o manea într-un eveniment găzduit de filiala pe care o conducea. Însă nu a împiedicat numirea la ICR Lisabona a lui Dinu Gîndu, în ciuda unei prestaţii lamentabile a acestuia la audierea din Senat.

Însă cea mai scandaloasă şi de neînţeles mişcare a fost oficializată pe 29 martie, în şedinţa comisiilor pentru cultură şi politică externă din Senat (cele care supervizează activitatea ICR de când instituţia a fost trecută de la Preşedinţie la Senat). Atunci, în urma unui vot favorabil, primit cu susţinerea puternică a PSD, Monica Babuc a fost numită la conducerea ICR Chişinău, probabil cea mai importantă filială din punct de vedere strategic. Istoric şi politician, a condus Ministerul Culturii în guvernul controlat de Plahotniuc, a căruia apropiată este. De altfel, a fost preşedintă interimară a Partidului Democrat, fondat de oligarhul fugar, aflat pe lista de sancţiuni a SUA.

În semn de protest, reprezentanţi ai societăţii civile au trimis la iniţiativa scriitorilor Radu Vancu şi Bogdan Creţu o scrisoare deschisă în care, pe lângă nedumerirea legată de mişcări pe care România le face în sprijinul facţiunilor pro-ruse din Republica Moldova, îşi afirmă sprijinul pentru Maia Sandu şi parcursul pro-european al guvernului pe care-l conduce, într-un context geopolitic extrem de dificil pentru românii de peste Prut.

Conceptul de institut cultural naţional este unul artificial, apărut după Tratatul de la Lisabona din 2006. În acel moment, câteva instituţii conduse de Institutul Goethe şi British Council au vrut să formeze o organizaţie din institute similare ca scop, pe care au denumit-o EUNIC (European Union National Institutes for Culture). Ideea comună era o abordare mai detaşată a diplomaţiei culturale decât cea o instituţiilor care depind direct de guvern (prin ministere precum cele ale culturii sau de externe).

Institutul Cultural Român (ICR) a devenit membru EUNIC în 2007, an când majoritatea institutelor culturale româneşti din străinătate (Berlin, Bruxelles, Budapesta, Lisabona, Londra, New York, Stockholm, Varşovia, Viena) au aderat la reţeaua EUNIC. Horia-Roman Patapievici, sub conducerea căruia activitatea ICR a ajuns la apogeu, şi de la îndepărtarea căruia credibilitatea instituţiei coboară constant, a fost vicepreşedinte EUNIC între 2008-2010, iar în 2010 a preluat, pentru un an, funcţia de preşedinte al EUNIC.

În 2011, câteva ţări care nu aveau institute culturale naţionale şi-au exprimat dorinţa de a adera, aşa că statutul EUNIC a fost schimbat în aşa fel încât să poată primi şi institute responsabile pentru cultură şi relaţii externe. S-a ajuns astfel ca majoritatea institutelor membre EUNIC să nu fie institute culturale, ci părţi ale ministerelor (de afaceri externe şi/ sau cultură).

Un astfel de exemplu este Institutul francez, controlat de Ministerul de Afaceri Externe francez, unde latura diplomatică – impusă de politica de stat – este mai importantă decât cea culturală. Cu o istorie de 101 de ani, după cum aflăm chiar de pe pagina oficială, precursorul Institutului francez a fost AFEEA, un ONG bazat pe un departament de corespondenţi străini (academicieni, curatori, critici, dramaturgi etc.), rol preluat de actualii referenţi culturali din ambasadele franceze.

În 1934, AFEEA a devenit Asociaţia Franceză pentru Acţiune Artistică (AFAA), plasată sub cotutela Ministerului de Afaceri Externe şi Ministerului Culturii şi Comunicării de la acea dată, şi însărcinată cu promovarea artei franceze, dar şi cu găzduirea artiştilor străini. După o fuziune în 2000 cu asociaţia care se ocupa de majoritatea evenimentelor artistice africane, în 2006 aderă la AFAA şi ADPF (Asociaţia pentru Diseminarea Gândirii Franceze), fapt care provoacă schimbarea numelui în CulturesFrance şi înglobarea ulterioară a sectorului de promovare a filmului. În 2010, prin decret, CulturesFrance se transformă în Institutul Francez, care devine principalul organism de promovare a culturii franceze în lume, inclusiv participarea la Bienala de la Veneţia sau Trienala de design de la Milano.

Multe instituţii de diplomaţie culturală îşi au originile în secolul al 19-lea, într-un context istoric marcat de dominaţia imperiilor. Marea Britanie, Franţa, Belgia sau Portugalia îşi exercitau influenţa la nivel mondial prin intermediul imperiilor lor, ale căror colonii se întindeau din Africa până în Asia. Statele impuneau practici culturale comune, limba şi un discurs naţional care, împreună, formau instrumente esenţiale pentru omogenizarea şi întărirea naţiunii. Cultura era promovată în colonii şi peste graniţele imperiilor, iar instituţiile culturale şi educaţionale au fost create pentru a dezvolta cooperarea internaţională.

Printre primele puteri europene care au acţionat în această direcţie s-au numărat Italia, Franţa, Germania, Ungaria şi Marea Britanie. Diplomaţia influenţa direct cultura, de aceea externele franceze au creat în 1910 un birou pentru şcoli şi fundaţii franceze din străinătate. În 1921, Germania a înfiinţat o divizie pentru afaceri culturale în ministerul de externe, care susţinea şcolile şi bibliotecile germane din străinătate şi asigura training pentru sistemele publice de învăţământ din China, Japonia şi Turcia. Istituto Italiano di Cultura din Bratislava a apărut în 1922; Collegium Hungaricum din Roma în 1927; British Council a fost înfiinţat în 1934.

După al Doilea Război Mondial şi pierderea coloniilor, influenţa Europei la nivel mondial a scăzut. Au apărut organizaţii precum Commonwealth sau La Francophonie, care urmăreau să consolideze relaţiile dintre ţări care împărţeau limba şi un patrimoniu comun. Războiul Rece dintre SUA şi URSS a însemnat şi un război cultural între capitalism şi comunism: americanii publicau o revistă în rusă (America), în timp ce sovieticii îşi promovau în revista „Viaţa sovietică” arta şi ştiinţa. Impunerea expresionismului abstract ca cel mai important curent din artă în anii ‘50 s-a realizat, după cercetări recente, inclusiv datorită influenţei CIA în promovarea artiştilor americani exponenţiali.

După căderea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice, SUA şi-au redus cu o treime bugetul dedicat diplomaţiei culturale (între 1993 şi 2003). Într-o lume din ce în ce mai multipolară, creaţiile culturale ale ţărilor BRICS (Brazilia – Rusia – India – China – Africa de Sud), care încearcă să se poziţioneze ca reprezentante ale unui „Sud Global” (Global South) şi o alternativă la G7, au început să ajungă la audienţe din ce în ce mai numeroase. Aceste eforturi sunt sprijinite de o reţea de instituţii special create de ţări precum China (Institutul Confucius), Turcia (Centrele Culturale Yunus Emre), Coreea de Sud (Korean Cultural Center). Şi în Iaşi a activat Centrul Cultural Chinez „Nicolae Milescu”, inaugurat în 2017, dar cu activitatea suspendată momentan, iar în cadrul Universităţii Al.I.Cuza funcţionează ROK – un centru pentru studii coreene. Pe lângă acestea, ţări precum Africa de Sud, Brazilia, Coreea de Sud sau Qatar s-au folosit de evenimente sportive (cupa mondială la fotbal sau olimpiade) pentru a-şi consolida brandul naţional.

Cel care a definit conceptul în 1990, Joseph S. Nye, a revenit acum un an cu un articol în care se întreba dacă într-o lume în care state puternice folosesc intimidarea şi coerciţia pentru a-şi atinge interesele, puterea atracţiei mai este relevantă în relaţiile internaţionale. El dădea exemplul Chinei, care, pe lângă iniţiativa de a lega Europa şi Africa de China, a profitat de pandemie pentru a-şi promova o diplomaţie bazată pe oferirea vaccinului către ţări mai sărace. În acelaşi timp, SUA au cunoscut o scădere de soft-power în timpul preşedinţiei lui Donald Trump. Cu toate acestea, percepţia despre SUA este mai bună decât despre China pe toate continentele cu excepţia Africii, unde cele două superputeri sunt la egalitate.

Într-un context global în care diplomaţia culturală este atât de importantă în strategiile ţărilor, mai ales într-o perioadă în care comunicarea şi diseminarea sunt accesibilizate şi facilitate de conectarea şi tehnologiile ubicue, ICR ar putea fi un instrument preţios pentru puterea de atracţie a României. Dar pentru asta e nevoie ca ICR să redevină o instituţie credibilă, nu un obiect de tranzacţie pentru sinecuri de partid şi numiri care, în loc să apropie alte ţări de România, să-i revolte şi ostilizeze atât pe cei care ne priveau cu simpatie, cât şi pe aliaţi.  

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi