Manolo

Nu ştiu cine l-a botezat „Manolo”. Probabil, prietenul de o viaţă şi vecinul de bloc, Dumitru Ignat, şi el scriitor, aflat într-o simpatică relaţie de complementaritate cu Emanoil: Titi e vulcanic, expansiv, pontos, constructor de instituţii şi proiecte, în timp ce Manolo era taciturn, reţinut, ironic şi discret, preferând calmul ferit al atelierului propriu. Primul a condus instituţii, în timp ce al doilea a preferat vacanţele lungi şi rutina blazată a unui post de profesor de franceză la Liceul industrial nr.1 (de unde a ieşit rapid la pensie imediat ce legea i-a permis!). Aici, de altfel, l-am şi cunoscut, eu fiind în ultimii trei ani ai ceauşismului târziu, brav profesor de ştiinţe sociale în acelaşi vesel aşezământ educaţional în care se târâiau spre licenţiere nişte amărâţi de viitori proletari pentru care şi franceza lui Manolo şi filosofia predată de mine erau, desigur, nişte stupizenii obscure, inutile. Aş minţi, totuşi, să spun că atmosfera din liceu era prea apăsătoare, căci la cei 25 de ani ai mei şi 39 ai lui, viaţa era oricum interesantă şi frumoasă chiar în plin regim comunist, un comunism cam de carnaval, aş spune, unde nu simţeam prea tare presiunea sistemului şi unde familia şi prietenii puteau constitui un refugiu salvator în faţa tăvălugului caraghios al propagandei mincinoase, dar nu contondente, a partidului unic. Eram amândoi membri PCR şi îmi aduc aminte cu veselie de comentariile sarcastice şi de băşcăleala pe care le făceam sotto voce la şedinţele de partid sau la cele de analiză a activităţii unde participau în prezidiu tot felul de paricopitate lejer alfabetizate care duceau la îndeplinire directivele momentului cu sprijinul clonelor din instituţie. Nu aş vrea să las impresia povestind aceste lucruri azi, la peste trei decenii şi jumătate, că am fi fost cine ştie ce eroi cu comentariile noastre din ultima bancă. Eram doar nişte oameni un pic mai liberi, atât cât zăbala puterii o mai îngăduia. De altfel, cred că Emanoil Marcu întruchipa perfect ceea ce s-ar putea numi un supravieţuitor prin cultură (că asta cu „rezistenţa” e mai potrivită, vorba lui Mircea Dinescu, ca „rezistenţă prin agricultură” dacă ne gândim la resursele alimentare de la ţară care veneau de la rude). Un oraş precum Botoşaniul nu putea avea, în mod fatal, prea multe centre de putere culturală. Lumea artistică şi scriitoricească de atunci forma un fel de familie lărgită în care se cunoşteau unii pe alţii, iar în nucleul său forte intelighenţia botoşăneană era alcătuită din scriitori care gravitaseră în jurul lui Lucian Valea sau din cei precum Emanoil Marcu, care fuseseră ochiţi de Constantin Noica în cruciada lui utopică de editare a Caietelor Eminesciene la Ipoteşti. Am undeva, în arhiva personală, o fotografie cu Noica în capul mesei şi cu câţiva intelectuali ai locului, convocaţi de doctorul Buhociu, prietenul filosofului păltinişan. Manolo stătea „de-a dreapta tatălui” (evident că el mi-a făcut cadou respectiva fotografie!) în ciuda faptului că nu era mare iubitor de filosofie şi nici nu prea gusta maniera desuet învăluitoare, dar nu lipsită de un fior autoritarist, cu care Socratele interbelic îşi atrăgea posibili discipoli la Şcoala lui de Înţelepciune. Emanoil era mult mai atras de aforism şi de esopismul paradoxal, strălucitor literar în limba franceză a lui Cioran. Mă grăbesc să spun că, în acele vremuri, doar o mână de oameni din România aveau habar de existenţa acestuia, eu însumi aflând de la Al. Zub, prin 1983, cine se ascundea după litera C. în ediţia primă a Jurnalului de la Păltiniş, ba chiar şi răsfoind, graţie lui Radu Andriescu, ediţia originală din Précis de décomposition (pentru care obţinuse, în 1950, Premiul Rivarol – singurul acceptat în întreaga lui viaţă). Nu numai din cauza faptului că franceza mea nu era suficient de bună pentru a savura textul cioranian, dar, structural, nu am simţit nicio atracţie pentru stilistica lui paradoxală şi rafinat şlefuită. Eu eram atunci, mai degrabă de partea lui Noica şi, fireşte de aici a pornit o polemică amicală şi, aş zice o simpatie intelectuală reciprocă, fără efuziuni sau entuziasme. Cum, drăgăliţă Doamne!, scriam în presa studenţească de câţiva ani, m-am alăturat firesc grupului literar de la „Caietele botoşănene” (care apărea ca supliment cultural la revista băcăoană „Ateneu”) condus de Emil iordache şi Gellu Dorian. Acolo cred că am văzut o traducere în franceză a unor poezii de Eminescu care vădeau un sunet special pe care numai un traducător de elită reuşeşte să-l prindă. Aşa am aflat de existenţa lui Emanoil Marcu şi întâmplarea de a ne regăsi în aceeaşi cancelaria nu a făcut altceva decât să ne apropie. În stilul lui parcimonios şi caustic, dar, totuşi, politicos, mi-a transmis amical dispreţul pentru filosofia speculativă, o perspectivă care, avem să aflu ulterior, o împărtăşea în siajul pasiunii sale pentru Cioran, autor prezent în biblioteca sa esenţializată, cu tot ce publicase până atunci. Aşa am aflat că traducea, din pură bucurie personală, un autor care nu putea fi publicat atunci în România şi că avea deja o bună parte dintre volume deja tălmăcite în diverse faze de cizelare. Mi-a dat o dactilogramă a traducerii româneşti a celebrei scrisori „către un prieten de departe” (adresată de fapt puşcăriaşului politic Noica, aflat atunci în zeghe!) din Histoire et Utopie şi, de atunci încolo am dialogat şi polemizat amical susţinând cele două căi diferite de a reflecta asupra lumii: filosofia sau eseul aforistic. Dacă e să rememorez acei ani, dincolo de bucuriile familiale, acest gen de solidaritate intelectuală amicală şi dialogică a fost unul dintre puţinele câştiguri spirituale şi umane ale acelor vremuri sumbre. Plecând de la textul lui Cioran, am scris şi eu, în replică pentru Manolo, un text destul de complex pe care l-am publicat în „Dialog” la Iaşi şi pe care, în vara lui 1989, i l-am arătat lui Gabriel Liiceanu. Care m-a întrebat imediat: „cine a făcut această traducere? Este pentru prima oară când regăsesc (cum spuneam şi eu!) sunetul adecvat al lui Cioran”. Aşa a ajuns, un an mai târziu să intre Emanoil Marcu în elita traducătorilor „Humanitas” unde, pentru trei decenii, a trăit cea mai liberă şi fastă intelectual perioadă a vieţii sale.

Mi-e greu să-mi iau rămas bun de la Manolo altfel decât reluând un fragment dintr-un text care i-a plăcut chiar dacă mi-a reproşat cu fineţe o mică indiscreţie pe care o comisesem din scrupul istoric şi pe care nu mai are rost să o corectez acum:

„Îmi aduc aminte cum, în septembrie 1989, colegul meu de cancelarie de la Liceul mecanic nr.1 din Botoşani, distinsulul traducător şi om de carte Emanoil Marcu, îmi povestea, mesmerizat, cum şi-a întâlnit autorul favorit la Paris. Manolo, cum îi spuneau prietenii, era obsedat de tălmăcirea lui Cioran în limba română, iar în vara acelui an, în plină dictatură a lui Ceauşescu, tocmai reuşise, graţie unui frate măcelar, bun prieten cu şeful de la paşapoarte şi a unei verişoare din America care îi pusese banii necesari în cont, uluitoarea performanţă de a pleca două săptămâni la Paris. Aici i-a lăsat portarului de la imobilul din Rue de l'Odéon, unde locuia Cioran, un bilet pentru acesta, scris în franceză, împreună cu câteva dintre traducerile sale din textele cioraniene. În chiar seara aceleiaşi zile, acesta l-a sunat la hotel şi au petrecut împreună câteva zile fabuloase pentru prietenul meu căruia, la final, Omul din Răşinari i-a făcut cadou, pe lângă nişte cărţi şi un… sacou de-al lui (sper că l-a păstrat în aceste decenii pentru că, iată, s-ar putea să valoreze azi bani buni!). De la el am aflat, cu stupefacţie, că Cioran era un om de spirit, cu umor, că singurele cuvinte pe care le spunea în româneşte erau înjurăturile (i-a relatat şi lui, delicios, cum i-a transmis lui Ceauşescu, prin intermediul lui Noica care încerca să-l convingă că Ceaşcă nu era un om rău, „să îl pupe în cooor”) şi că, în general, era un omuleţ simpatic, de viaţă, complet diferit de ce ţi-ai fi putut imagina când îi citeai cărţile. Spre deosebire de prietenul meu, mie nu mi-au fost familiare nici stilul său căutat, intelectual ultragiant, franceza sa lustruită cu răbdare de bijutier şi nici ceea ce intuiam şi avea să se confirme mai târziu, adică profunda, surprinzătoarea lui impostură temperamentală: stihinicul profet al amărăciunii şi deconstrucţiei, apostolul teribil al depresiei suicidale era de fapt, un bon viveur, un om cu cultul prieteniei, amator de vinuri rafinate şi de mâncăruri bune şi care, chiar la vârste presupuse ale cumpătării şi echilibrului nu se sfia să-şi bucure retina şi să-şi încălzească, omeneşte, sufletul cu accese de pasiune juvenilă”. Sper că ciocnesc împreună un pahar de ambrozie!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor