Marionete

În mai multe rânduri, colegul nostru Senel Tonteoru – un remarcabil neurobiolog al Universităţii, cu specializări repetate în Statele Unite – ne-a spus (nouă, celor din comunitatea academică), prin prelegeri publice ori prin dialoguri individuale, că ar fi adeptul înfocat al marelui profesor şi cercetător medical Itzhak Fried. Totuşi, nimeni nu s-a aşteptat la o asemenea evoluţie stranie a lucrurilor. Înainte de a povesti exact ce s-a întâmplat, permiteţi-mi să fac două-trei observaţii legate de teoriile lui Fried pe care Tonteoru susţinea că l-ar fi şi întâlnit, în anii nouăzeci, la Yale (în prezent, profesorul în cauză e afiliat Universităţii din Tel Aviv). Pe scurt, la vremea când se afla în America, Itzhak Fried (neurochirurg la bază) a derulat nişte investigaţii interesante asupra creierului uman. Monta electrozi în diverse arii ale cutiilor craniene ale unor pacienţi şi, prin intermediul lor, activa electromagnetic anumiţi centri nervoşi. A constatat că absolut toţi subiecţii au executat, la stimulare, acţiuni involuntare, pe care nu le-au controlat prin voinţă proprie carevasăzică. Au mişcat mâinile, picioarele, ochii, capul etc. involuntar, în moduri ce nici măcar nu le erau tipice. Ulterior, la anamneză, au recunoscut că făceau totul fără a se putea opune impulsului, ca şi cum ar fi fost teleghidaţi. Când a avut o bază de referinţă satisfăcătoare, faimosul neurochirurg a tras o concluzie ştiinţifică greu de respins. Omul, după el, nu are un liber-arbitru (o voinţă personală, cum ar veni), ci se supune, necondiţionat, felului în care se organizează, genetic, reţelele neuronale din capul său. Mai precis, felului în care centrii nervoşi specifici din interiorul cutiei sale craniene sunt activaţi de predispoziţiile native ale construcţiei creierului propriu. Fried şi-a denumit metoda de lucru cu electrozi tehnica de stimulare magnetică transcraniană şi a intrat nu numai în istoria neurobiologiei, ci şi în mintea lui Senel care, întors acasă, ţipa că liberul arbitru ar fi o iluzie. Pentru o demonstraţie practică, îl căuta, compulsiv, pe voluntarul dornic să i se aplice şocuri electrice pe cerebel…

Subiecţii au întârziat să apară, iar Senel a căzut în disperare. A fost descoperit, într-o dimineaţă devreme, de portari şi femei de serviciu, agăţat, la mare înălţime, de tavanul holului principal al intrării în Universitate. Era legat cu sfori de fiecare mână şi de fiecare picior, atârnând, aidoma unei marionete în degetele unui păpuşar dibaci. Din când în când, demonstrativ, se mişca parcă sub acţiunea unor spasme, ridicându-şi convulsiv, cu gesturi mecanice, membrele bine legate. Nebunia de pe lume, se subînţelege! În câteva zeci de minute, s-au strâns acolo, ca la circ, profesori, studenţi, angajaţi din administraţie şi diverşi curioşi de pe stradă (ultimii alertaţi de zarva iscată în jurul Universităţii şi mai ales de îndemnurile vehemente ale unor homeless people ce îşi duc veacul prin boscheţii bătrânei instituţii: „Viniţi, uăi, cî iarăşi dau spictacol profii, uăi!”). Când a considerat că are o audienţă semnificativă, Tonteoru a început să zbiere din înaltul clădirii, precum un sacerdot geto-dac înaintea mulţimilor mesmerizate: „Am plâns şi nu mi-aţi şters lacrimile, m-am tânguit şi nu m-aţi alinat, v-am implorat şi nu m-aţi ascultat, v-am învăţat şi m-aţi dispreţuit, v-am căutat şi v-aţi ascuns. Nu mi-a mai rămas decât să vă adun pe toţi aici, neştiutorilor, pentru a vă explica fantasma liberului arbitru. Iat-o! Sunt chiar eu în acest moment de sublimă reprezentare! Personificarea completă a lipsei noastre de control asupra vieţii! A autonomiei oricărui destin în raport cu voinţa absurdă a bietului ipochimen. A omului deci, a omuleţului, care se crede – ha, ha, ha! – măsura tuturor lucrurilor. Un jerpelit ontologic! Priviţi această marionetă atârnată de tavan şi vedeţi-vă pe voi în ea! Credeţi că vă mişcaţi picioarele în direcţia dorită, că ridicaţi mâinile pentru că aşa aţi decis, că întoarceţi capul printr-o hotărâre proprie, dar vă înşelaţi. Reţelele de neuroni o fac pentru voi, maimuţoilor. Butoanele din capul vostru mai exact, apăsate de forţa transcendentă strecurată în compoziţia-vă genetică, micilor troglodiţi. Uitaţi-vă bine la paiaţă, priviţi îngroziţi cum se joacă soarta cu ea! Ha!”

Tonteoru a început să mişte deodată, dezarticulat, atât braţele, cât şi picioarele, răsucindu-şi capul în răstimpuri ca şi cum ar fi fost supus unui exorcism. Zâmbea nătâng pentru a întări, pesemne, impresia artistică şi mesajul dur din spatele său: omul este nătărăul infatuat, aflat la cheremul unor acte cerebrale imposibil de stăpânit… S-au apăsat într-adevăr, rapid, nişte butoane: 112. Au sosit medici, pompieri şi poliţişti. Senel a fost dat jos cu un fel de macara şi, în timp ce era urcat în ambulanţă, am avut senzaţia, nu ştiu de ce, că un asistent medical îi aplica, ad-hoc, „o stimulare transcraniană”, nu magnetică, ci manuală.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video