Martin Luther – 500 (III)

Reiau prezentarea evenimentelor Reformei de unde am lăsat‑o săptămâna trecută. Urmaşul celor doi fraţi la tronul Saxoniei a fost fiul lui Iohann cel Mărinimos, Friedrich Johann I, supranumit Friedrich cel Mărinimos (Friedrich der Großmütiger) pentru curajul şi generozitatea pe care o arăta în orice împrejurare. Chipul său brăzdat de răni dobândite pe câmpul de luptă, împreună cu statura sa impozantă, de principe al Renaşterii, au fost portretizate de mari pictori ai epocii, cei doi Lucas Cranach, cel Bătrân şi cel Tânăr, Tizian! Statuia sa domină piaţa centrală din Jena, mica localitate thuringiană, unde Friedrich cel Mărinimos şi‑a întemeiat propria Universitate, una dintre cele mai vechi şi mai vestite din spaţiul german, după cele din Praga şi Viena. La ambele universităţi, cea din Wittenberg şi cea din Jena, Luther şi‑a exercitat profesia de profesor de teologie, specializat în studiul Sfintelor Scripturi. Evoc cu bucurie vechea universitate din Jena, unde am avut privilegiul să lucrez ani la rând, mai întâi ca lector de limba şi literatura română, ca cercetător ştiinţific invitat şi apoi ca profesor-invitat, aşa încât nu mă pot abţine să nu mă laud puţin evocând o butadă a colegilor mei germani, spusă, cu modestia caracteristică, mai ales în momente mai… euforice: Noi suntem mândri că Schiller ne-a fost coleg, iar Goethe ministru! Căci principii saxoni ai Renaşterii, ale căror figuri le comemorăm acum, au avut peste secole demni urmaşi. Ducele Karl August al Saxoniei, al cărui nume a căzut aproape în uitare, a avut marea înţelepciune de a‑l chema lângă el, ca sfetnic şi ministru pe marele Goethe! În jurul lui şi al prietenului său Schiller, colinele idilice dintre cele două orăşele thuringiene au devenit leagănul Romantismului german. Herder, Wieland, fraţii Schlegel, Tieck, fraţii Humboldt, ca să nu‑i menţionez decât pe cei care îmi vin acum în minte, au trecut pe acolo… La Jena şi‑a obţinut licenţa în filosofie marele Leibniz, câţiva ani a fost profesor la Jena şi Hegel, la Wiemar a rezidat mai târziu Nietzsche… Drumul zilnic spre birou mă purta, la doi paşi de podul peste Saale, prin faţa portalului monumental al vechii catedrale centrale a oraşului, unde şi Luther a slujit de câteva ori, apoi pe lângă vechiul han „Ursul Negru” (Schwarzer Bär), unde a poposit cândva şi Luther…

Cu scuzele de rigoare pentru că v‑am reţinut atenţia cu această evocare nostalgică, revin la tema conferinţei mele. Cu securitatea oferită de salvconductul împăratului, dar mai ales garantată de puternicii săi protectori, drumul de la Wittenberg la Worms a fost, pentru modestul călugăr, un triumf. Oameni simpli, târgoveţi, chiar unii nobili i‑au dat semne de simpatie şi încurajare. Dintre numeroasele mărturii contemporane, impresionant mi se pare momentul în care un militar legendar în epocă, Georg von Frundsberg, general în serviciul împăratului, l‑ar fi întâmpinat la intrarea în sala Dietei, cu cuvintele: „Călugărule, tu vei înfrunta acum o primejdie pe care nici eu, nici alt comandant nu am întâlnit‑o în vreo bătălie. Dacă, totuşi, părerea ta este adevărată şi eşti convins de ceea ce spui, atunci mergi înainte în numele Domnului, iar El nu te va părăsi”.

După ce am citit cu atenţie câteva biografii ale lui Luther, cu ample descrieri ale discuţiilor din Dietă, în prezenţa împărtului, a marilor nobili, a delegaţiei papale, aşadar, în faţa unei asistenţe pline de fast şi de putere, pot afirma că le dau dreptate celor care apreciază că, în fapt, modestul călugăr şi profesor de Sfânta Scriptură i‑a dominat net pe toţi. Declaraţia lui finală, reţinută în actele Dietei este cea a unui învingător: „Atâta timp cât nu sunt convins de mărturia Scripturilor sau de argumente clare – căci nu am încredere nici în papă, nici în concilii, de vreme ce este binecunoscut faptul că aceştia au greşit deseori şi s-au contrazis pe ei înşişi – sunt obligat de Scripturile pe care le‑am citat, iar conştiinţa mea este captivă Cuvântului Domnului. Nu pot şi nu vreau să retractez nimic, de vreme ce nu este nici sănătos, nici just să te împotriveşti conştiinţei. Aşa să‑mi ajute Dumnezeu. Amin!”

De acum zarurile erau aruncate, punţile fuseseră rupte, învăţătura lutherană îşi va depăşi creatorul şi îşi va urma cursul în istorie, divizând pentru totdeauna creştinătatea europeană. Pe noi acum ne interesează Luther ca om, el şi contemporanii lui. Să menţionăm, ca un moment de aventură picarescă, amănuntul că, pentru a fi salvat de agenţii papali şi imperiali, Luther a fost răpit pe drumul de întoarcere spre casă de un „comando” al principelui Saxoniei, care l‑a şi ascuns pentru aproape doi ani în fortăreaţa castelului de la Wittenberg. Despre aceşti admirabili principi ai Saxoniei simt nevoia să vă mai împărtăşesc câteva detalii. Ceea ce ne încântă la ei astăzi este umanitatea lor, măreţia lor, ca să spunem aşa, omenească! Sigur, epoca însăşi era o epocă a titanilor, Columb, Magellan, Copernic, Michelangelo, Leonardo, Erasmus, a regilor autocraţi şi plini de iniţiativă Henric al VIII-lea al Angliei sau Francisc I al Franţei. Ca şi Luther, deşi credincioşi, principii saxoni nu au fost şi nu au vrut să fie nişte sfinţi! Erau însă nişte oameni animaţi de o mare voinţă de a face, de a făptui ceva! Aveau mintea deschisă spre dezbaterile de idei, cum am spune azi, îi preţuiau pe învăţaţi şi pe artişti. Şi nu erau principi foarte bogaţi, Saxonia n-a fost niciodată o ţară foarte bogată. La alegerea împăratului din 1519, Iohann cel Înţelept a avut mai multe voturi decât Carol Quintul, dar a cedat în favoarea Habsburgului. Se spune chiar că se bucura de o atât de mare reputaţie, încât, pentru a-şi întări promisiunea dată, a semnat un act secret prin care se angaja că nu se va ridica împotriva Împăratului. Evenimentele au arătat că s‑a ţinut de cuvânt, dar nici pe Luther nu l‑a abandonat, preferând o tactică a diplomaţiei şi a amânării deciziilor.

De jurământul unchiului său nu se simţea însă legat nepotul lui, Friedrich cel Mărinimos, diferit şi ca temperament de înaintaşi, unchi şi tată. El nu s‑a sfiit să îl înfrunte pe Carol Quintul şi a îndrăznit să organizeze rezistenţa armată împotriva împăratului, ca să-l apere pe Luther şi luteranismul. Una dintre isprăvile lui războinice s-a încheiat cu o înfrângere, iar el a căzut prizonier. Fireşte că potrivit legilor vremii a fost condamnat la moarte. Cronicarii spun că inimosul principe a aflat această veste în timpul unei partide de şah cu prietenul lui, ducele de Brandenburg. În timp ce i se comunica sentinţa, el şi‑a continuat imperturbabil partida de şah! Fireşte că un rege, un principe nu este executat chiar aşa, ca oricare muritor. Condamnarea la moarte i‑a fost comutată în închisoare pe viaţă. Captivitatea princiară a durat cinci ani. Ultimii ani şi i-a petrecut la Weimar, domeniile stăpânite devenind, prin mecanismul moştenirilor, încă şi mai consistente. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi