Memoria Holodomorului

Marea industrializare a provocat unul din cele mai complexe fenomene sociale: transformarea ţăranilor în muncitori. Simultan s-a produs colectivizarea forţată, prin care ţăranii au fost alungaţi din habitatul lor tradiţional. Satul a devenit inospitalier şi a început migrarea masivă spre oraşe. Doctrina bolşevică a schimbării rapide a generat suferinţe şi tragedii uriaşe.

Planul lui Stalin nu era cu nimic mai prejos decât cel al lui Lenin. Tragediile din societatea oamenilor au fost încadrate în categoria pierderilor colaterale, întrucât finalitatea edificării comunismului justifică orice. Dacă sensul istoriei este comunismul, contează mai puţin că au murit milioane de oameni şi au suferit generaţii întregi. Făcându-şi din istorie aliat complice, bolşevicii au indus ideea că au timpul de partea lor, că doar ei i-au descifrat taina, întrucât sunt exponenţii celor mulţi, care au ocazia să se afirme definitiv în istorie. Revoluţia bolşevică fiind asimilată idealului libertar al celor mulţi, nici o piedică nu putea opri şuvoiul şi nici o pierdere nu era vrednică de compasiune. Numai că viaţa bate ideologia. Îmbătat de aceasta şi încrezător în steaua lui, Stalin a decis la sfârşitul anilor 1920 accelerarea colectivizării pământului şi a gospodăriilor. Cele mai afectate au fost zonele mari producătoare de grâne din Ucraina. Asaltul activiştilor s-a lovit de rezistenţa ţăranilor. Marele tăcut a arătat ingeniozitate şi curaj în apărare. La un an de la declanşarea operaţiunii, în 1930, autorităţile raportau peste 1700 de răscoale ţărăneşti, în vreme ce sate întregi de la graniţa poloneză fugiseră din faţa terorii. Poliţia secretă a fost pusă în mişcare pentru a-i pedepsi pe ţăranii consideraţi bogaţi – kurkuli în ucraineană, kulaki în rusă. Au fost masiv deportaţi în Siberia şi în Kazahstan. Ţăranii care au ales rezistenţa pasivă, cultivând la limita subzistenţei, au fost învinuiţi de sabotaj şi provocarea foametei la oraşe. Opinia publică a fost lesne incitată împotriva ţăranilor duşmani ai revoluţiei. Iar revoluţie fără duşmani, carevasăzică nu există. Deci revoluţia trebuia să fie permanentă, altfel se moleşeşte şi moare.

Efectele colectivizării au fost extrem de dure în Ucraina, mare producătoare de cereale, şi de importanţă crucială în politica economică a Moscovei, care nu avea o sursă de capital mai importantă pentru industrializare decât agricultura. Bolşevicii nu au luat în calcul o criză alimentară, deşi datele statistice din anul 1932 o prevesteau: cu toate că Ucraina producea 27% din grâul sovietic, ea asigura 38% din rezerva de grâu a statului. Diferenţa de 11% arată că foametea venea implacabil în Ucraina. Dar implacabilul nu există pentru bolşevicii care credeau cu tărie că nici o tragedie nu este prea mare dacă eşti agent al istoriei. Nici măcar foamea care a lovit crunt Ucraina. Aceasta a izbucnit în primăvara lui1932 , făcând zeci de mii de victime. Un oficial de la Harkov, pe atunci capitala Ucrainei sovietice i-a cerut lui Stalin ajutor pentru înfometaţi. Răspunsul lui a fost că foametea nu există, iar folosirea cuvântului însuşi a fost interzisă. Simplu: pentru bolşevici nu există decât ceea ce ei admit. Mai surprinde pe cineva faptul că azi, Putin decide că nu există naţiune ucraineană, iar misiunea lui este de protector?

Aşa cum era de aşteptat, eşecul bolşevicilor a fost atribuit opoziţiei ţăranilor. În vremea în care Stalin se răfuia cu ţăranii, oamenii mureau de foame în masă. Până la finele anului 1933, cel puţin 2 milioane de oameni muriseră în regiunile Harkov şi Kiev, 300 de mii în Odessa şi 170 de mii în Donbass. Până în anul 1934 se estimează că 4 milioane de ucraineni muriseră de foame, adică una din opt persoane, în anii care au intrat în istorie sub numele de Marea foamete ucraineană – Holodomor în limba ucraineană, în original. Au fost consemnate numeroase cazuri de canibalism.

Stalin s-a folosit de Holodomor pentru a transforma Ucraina într-o „republică sovietică exemplară”. Printre altele a mutat capitala de la Harkov la Kiev, oraş epurat între timp de elite. Ţara a devenit o simplă provincie sovietică. Şi de parcă Holodomorul nu a fost îndeajuns, peste doi ani i-a urmat MareaTeroare, care a făcut alte sute de mii de vicime. Iar toate aceste tragedii au slujit unui singur ţel: asigurarea supravieţuirii regimului comunist şi a lui Stalin. Ucraina trebuia să devină „o fortăreaţă inpenetrabilă pentru duşmani”, aşa cum se exprima trimisul lui Stalin la Kiev, ucraineanul Nikita Hruşciov. Ce fel de fortăreaţă se va vedea peste doar 3 ani, atunci când URSS a fost atacată de Hitler, iar ucrainenii au defectat. Şi cum se putea altfel în condiţiileîn care fidelitatea lor fusese obţinută prin crimă, şantaj, deportări şi foamete.

Holodomorul este una din marile tragedii ale veacului trecut. Istoricii de la ei şi de la noi au ignorat-o: primii pentru că era subiect interzis, iar ceilalţi pentru că nu e bine să te pui rău cu stăpânii. Unii mai cred şi azi în virtuţile capului plecat.

Regimurile criminale au destule instrumente să reinventeze istoria şi să facă să dispară probele compromiţătoare. Această maladie vine din convingerea impunităţii în faţa istoriei, întrucât ele se cred stăpâne peste timp. Iar acestei mare iluzii îi cad sistematic victimă oamenii. Singura consolare este aceea că nici un regim nu a reuşit să sufoce definitiv memoria. Aceasta i-a salvat şi pe ucraineni. Tragedia Holodomorului i-a întărit, iar memoria lui i-a salvat. În consecinţă, dreptul lor de a se opune agresiunii lui Putin este nu doar legitim, dar şi mântuitor. Ei ştiu mai bine decât oricine pe lumea asta că în lipsa libertăţii, Holodomorul se poate întoarce. Iar oricine crede că este îndrituit să-i sfătuiască altfel pe ucraineni este nebun şi cinic, adică fără Dumnezeu.

P.S. Sursele istorice cu privire la Holodomor le-am luat din Serhii Plochny, Porţile Europei. O istorie a Ucrainei, Editura Trei, Bucureşti, 2018.

Mihai Dorin este istoric şi publicist