Memoriile Monicăi Lovinescu şi cazul Ursu

O întreagă epocă este restituită în acele pagini, o epocă în care oameni curajoşi din estul Europei s-au ridicat împotriva comunismului, şi asta atunci când Uniunea Sovietică părea să fie veşnică. Cine mai ştie oare astăzi numele ruşilor Marcenko, Maximov, Natalia Gorbanevskaia sau chiar Bukovski şi Saharov? Mai pot generaţiile tinere să-şi imagineze impactul pe care l-a avut, în anii ’70, Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn (asta în cazul fericit că au idee despre ce este vorba)? Cîţi mai cunosc astăzi numele celor care au făcut Primăvara de la Praga precum şi ale intelectualilor care au conceput Carta 77? Dar despre disidenţa poloneză ori maghiară mai are cineva habar? Nu e de mirare această igonoranţă din moment ce i-am uitat şi pe opozanţii noştri.

O salutară întoarcere în timp este, aşadar, cartea Monicăi Lovinescu, o întoarcere în timp care reface şi povestea exilului românesc, aşa cum s-a constituit după instalarea la Bucureşti a autorităţilor comuniste. Regăsim personaje extraordinare, intelectuali de primă mână alături de boemi veleitari, scriitori care au deja o operă şi care s-au resemnat cu gândul că nu vor mai fi publicaţi în ţara lor, scriitori din ţară care, unii fără complexe, alţii pe ascuns, vin la Paris şi îi întâlnesc pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca. Din fericire, cei doi arată o superioară înţelegere a slăbiciunilor omeneşti aşa că se comportă ireproşabil chiar şi atunci când „vizitatorii” îşi dau în petic. Ceea ce nu i-a împiedicat pe unii care le fuseseră apropiaţi sau care îşi mărturisiseră, repetat, admiraţia necondiţionată să se transforme, peste noapte, în inamici intratabili şi în calomniatori lipsiţi de orice urmă de ruşine.

Pe lângă aceste experienţe dureroase, mai aveau de suportat soţii Ierunca presiunea mediului intelectual parizian atras de sirenele ideologiei comuniste. Sigur, câţiva tineri – Alain Besançon, François Furet, Annie Kriegel de exemplu – se trezesc la timp şi vor deveni iluştri teoreticieni şi istorici ai minciunii comuniste. Cu toate acestea, în plan mediatic şi intelectual, stânga şi extrema stângă au continuat să prevaleze până în ziua de astăzi. Din ţară, prin articolele scrise de nişte unelte ale Securităţii, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca sunt injuriaţi în mod grobian şi se răspândesc pe seama lor cele mai fantasmagorice calomnii. Scribilor Securităţii le ţin isonul câţiva scriitori care nu-i puteau ierta lui Ierunca faptul că îi introdusese în Antologia ruşinii, unde apăreau cu texte în care îşi clamau devotamentul faţă de partidul comunist şi admiraţia extatică pentru Nicolae Ceauşescu.

Trebuie să fac numaidecât o mărturisire: impulsul de a reciti memoriile Monicăi Lovinescu mi-a venit după ce am aflat de verdictul din procesul în care ar fi trebuit condamnaţi torţionarii lui Gheorghe Ursu. Am putut chiar schiţa un anume paralelism. Soţii Ierunca erau înfieraţi pentru anticomunismul lor „primar” (cu varianta „visceral”); Virgil Ierunca făcea haz de această etichetă imbecilă şi se prezenta, cu mândrie, drept „anticomunist visceral”. Nu mică mi-a fost surpriza când am citit, în nişte comentarii pe marginea procesului, că torţionarii au fost achitaţi din vina … „anticomuniştilor”. Mefienţa faţă de anticomunişti, de când Sartre a decretat că „un anticomunist este un câine”, pare să se perpetueze. Nu văd însă pe nimeni (sau aproape pe nimeni) scandalizat de prezenţa masivă a nostalgicilor, cei pentru care „era mai bine înainte” şi care adoră filmele lui Sergiu Nicolaescu cu ilegalişti. Cine sunt aceşti anticomunişti care au viciat sentinţa în procesul Ursu, n-am aflat. Şi nici cine sunt „intelectualii” (a se pronunţa acest cuvânt cu scârbă) la fel de vinovaţi.

Ciudată modificare de perspectivă! Astfel de derapaje riscă să abată atenţia de la caracterul scandalos al sentinţei şi mai ales de la aberantele „argumente” invocate în motivare. Travestiţi în istorici, judecătorii au statuat că există un comunism rău înainte de 1964 şi un comunism bunişor, pe alocuri chiar bun, după 1964. Şi că, pe vremea comunismului bun, Securitatea îşi făcea de fapt datoria şi nu mai era ostilă faţă de populaţie. Ca să vezi! Prin urmare toate mizeriile pe care le-a făcut Securitatea, presiunile, şantajul, supravegherile (da, nu toţi cetăţenii au fost supravegheaţi, dar mulţi au fost), racolarea de informatori etc., etc. au fost în realitate acte de patriotism. Iar cele ce s-au întâmplat în Valea Jiului, la Braşov sau în celulele de la Rahova cu inginerul Ursu au fost incidente de parcurs.

Citind aceste mizerii nu poţi să te simţi altfel decât un anticomunist visceral.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor